1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Nici vorbă de "sfîrşitul istoriei"

Afirmaţia că, adîncindu-se, prăpastia dintre bogaţi şi săraci duce la diminuarea sau dispariţia clasei de mijloc este un truism.

default

Imagine simbol a protestelor anticapitaliste

Teza sfîrşitului istoriei rămîne invariabil legată de numele plitologului şi istoricului american Francis Fukuyama. Dar întocmai cum evenimentele de după 1989 au infirmat ideile maestrului, acesta, la rîndul lui, s-a adaptat noilor situaţii, şi-a modificat poziţiile, s-a distanţat de mişcarea neo-conservatoare, şi-a revizuit teoriile, rămînînd însă pe mai departe fidel observării mersului istoriei şi rolului politicii în evoluţia omenirii.

Dovada acestei "mutaţii" poate fi aflată şi în paginile revistei lunare germane de cultură politică Cicero, care a publicat un eseu al ilustrului profesor american sub un titlu ce aduce mai degrabă cu cel al unui manifest decît al unei analize: Salvaţi clasa de mijloc! Eseul este ilustrat pe măsură: o caracatiţă este pe punctul de a sugruma un onorabil tată de familie, îşi întinde tentaculele asupra copiilor sub privirile îngrozite ale mamei.
 

Fireşte că întrebarea pe care privitorul imaginii şi-o pune, deşi retorică, este legitimă: ce simbolizează caracatiţa? În viziune neo-marxistă sau stîngistă, pe fundalul actualei crize a datoriilor, răspunsul se oferă de la sine: pieţele financiare, băncile, plutocraţia globalizată..

Economismul periclitează clasa de mijloc şi democraţia

Fiindcă, independent de doctrine şi ideologii, constatarea că în anii din urmă, în mod insidios, economicul se substituie politicului sau, cu alte cuvinte, că economia dictează politicii, nu mai poate fi contestată, chiar dacă se face auzit argumentul că, deşi economia nu este totul, fără economie totul se transformă în nimic.

Şi ce ar fi atît de rău în supremaţia economicului asupra politicului? Între mai multele răspunsuri posibile s-a impus acela că democraţia ar fi periclitată de lobbyismul şi interesele de grup care ar aduce prejudicii serioase binelui general al societăţii.

De altfel, Fukuyama însuşi afirmă, la începutul analizei sale, că actuala criză financiară globală şi criza europeană a datoriilor sunt produsele unui capitalism financiar deregularizat care a luat proporţii în ultimele trei decenii. Aşa stînd lucrurile, ar fi trebuit ca acţiunile salvatoare ale statului, în beneficiul băncilor, care au stîrnit mînia contribuabililor de rînd, să fi alimentat rezervoarele ideologice ale stîngii şi forţa ei de mobilizare, măcar în Statele Unite. Ceea ce nu s-a întîmplat.

Dimpotrivă, mişcarea de dreapta cunoscută sub numele de Tea Party este cea care a avut într-un prim moment de profitat de pe urma simpatiei unei bune părţi a americanilor, deşi ea se declară duşmanul de moarte al statului "regularizator" şi "asistenţial".

Neputinţa stîngii

Care ar fi motivele impotenţei stîngii? Lipsa de idei, crede Fukuyama, imposibilitatea revenirii mişcării la modelul depăşit, nefinanţabil, al social-democraţiei. Mai mult decît oricînd, acum ar fi nevoie de spirit combativ în toate domeniile, inclusiv în cel intelectual, spre a stopa eroziunea pe care capitalismul globalizat o exercită asupra fundamentelor sociale ale clasei de mijloc, aceasta fiind însăşi pilonul democraţiei liberale, crede Fukuyama.

După un excurs în istoria liberalismului european, după critica teoriilor marxiste despre aşa numita clasă de mijloc - "burghezia", după evocarea ideii, valabilă de la Aristotel încoace, cum că o democraţie stabilă este condiţionată de existenţa unei largi pături sociale de mijloc, istoricul american aminteşte că singurele zone ale lumii în care stînga radicală triumfă sunt acele ţări în care contrastele sociale sunt crase, de nedepăşit.

Marea provocare la adresa democraţiei liberale o constituie azi modelul chinez. Acesta însă, din raţiuni istorice şi prin forţa tradiţiei, nu este aplicabil decît în Imperiul de Mijloc, însuşi chinezii fiind convinşi că modelul nu se lasă exportat.

Occidentul, în schimb, a exportat mare parte din locurile de muncă destinate producţiei de bunuri şi servicii în aşa zisele ţări emergente, accelerînd astfel şi procesul fragilizării clasei de mijloc în spaţiul propriu.

Din nou stînga este cea care ar fi putut interveni, frînînd, prin potenţialul ei protestatar şi forţa argumentativă a discursurilor, această eroziune. Că nu s-a întîmplat aşa ceva, că în locul stîngii, în perioada de criză, a cîştigat simpatia, fie şi nedeclarată, a unei pături largi a cetăţenilor, tocmai populismul, mai cu seamă cel de dreapta, se datorează mai multor cauze.

După sucombarea marxismului, stînga academică a inclus în registrul ei discursiv şi programatic postmodernismul, multiculturalismul, feminismul, teoria critică, o serie de tendinţe intelectuale fragmentare.

Iar multiculturalismul, consideră Fukuyama, ar legitima fiecărui grup marginal statutul de victimă. Este imposibil ca pe fundamentul unei coaliţii atît de pestriţe să se coaguleze o mişcare progresistă de masă. Apoi, viciul major al stîngii este lipsa ei de credibilitate. Ea nu deţine un program de viitor.

Sugestii de viitor

Dar cum ar putea suna un astfel de program apt să însănătoşească clasa de mijloc şi să facă din nou robustă democraţia?

Pur şi simplu reinstalînd primatul democraţiei asupra economicului şi legitimînd din nou guvernele în postura de reprezentante ale interesului public. Un astfel de program nu se mai poate însă bizui pe mecanismele statului asistenţial, el trebuie să reformeze complet sectorul public, să afle soluţii tehnologice noi în domeniul serviciilor sociale, să pledeze curajos pentru o redistribuire a avuţiei şi să indice căile realiste prin care poate fi curmată influenţa puternică a intereselor de grup şi a lobbyismului asupra politicii.

Ideile sună abstract. Emiţătorul lor, conştient de această carenţă, precizează că nu este vorba de o denunţare a capitalismului, ca şi cum socialismul de şcoală veche ar mai putea fi o alternativă viabilă. În discuţie intră mai degrabă diverse reguli de joc capitaliste, o bine dozată intervenţie a statului care să ajute societatea să se adapteze transformărilor intrinseci procesului globalizării. Care globalizare, la rîndul ei, nu trebuie privită ca o fatalitate, ci ca o şansă. În această pseudo-ideologie, pieţele nu ar mai fi un scop în sine, iar comerţul şi investiţiile nu ar mai servi doar maximizării avuţiilor unora, ci sporirii bunăstării clasei de mijloc.

Totul nu ne poate reuşi decît în măsura în care ne încumetăm serios şi temeinic să criticăm principiile fundamentale ale economiei moderne neoclasice, o critică care să facă acceptabilă ideea că venitul unei persoane nu reprezintă neapărat adevărata sa valoare socială. Fukuyama menţionează că aceste sugestii nu sunt noi, ele necesitînd doar o reasamblare într-un întreg în care critica globalizării să fie cuplată şi cu o doză de patriotism mobilizator, la adăpost de riscul protecţionismului.

Dar, scrie autorul la finele eseului publicat în revista germană citată, nu se va produce nici un fel de mobilizare în favoarea schimbării cît timp clasele de mijloc se vor lăsa vrăjite de basmul generaţiilor anterioare şi anume că o tot mai mare libertate a pieţelor şi o tot mai redusă ingerinţă a statului le-ar sluji cel mai bine interesele.

Există şi povestea alternativă, naraţiunea opusă basmului mai sus pomenit. Fukuyama crede că ea pluteşte în aer, neaşteptînd decît să fie scrisă.