1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Nici pace, dar nici război

20 de ani de la încheierea primului război din Golful Persic prin armistiţiul încheiat de şeful revoluţiei islamice, aiatolahul Khomeini şi fostul preşedinte al Irakului Saddam Hussein

default

Prizonieri irakieni în aprilie 1982

Nimeni nu a bănuit în 1980 ce război nimicitor avea să se declanşeze pe 22 septembrie 1980 în Iran. Oraşele iraniene au fost bombardate iar trupele irakiene au intrat pe teritoriul Iranului. De la revenirea din exil a aiatolahului Khomeini în 1979, revoluţia islamică slăbise considerabil ţara. Noii conducători religioşi nu puteau să facă faţă sarcinilor pe care şi le asumaseră în noua conjunctură. Foştii lideri politici plecaseră în exil sau fuseseră omorâţi. Armata iraniană, cea mai puternică în regiune sub şahul Reza Pahlavi fusese decimată.

Khomeini a dorit războiul pentru că în acest fel atenţia populaţiei a fost abătută de la greutăţile zilnice, iranienii concentrându-se asupra stării de război. Duşmanul extern nu era doar Irakul lipsit de credinţă sub Saddam Hussein, ci şi statele care ajutau Bagdadul, America în special şi ţări din Europa dar şi din alte continente. Germania l-a sprijinit pe Saddam Hussein, în ideea că în acest fel va putea fi înlăturată fantoma “Revoluţiei islamice”.

Pe cât de absurd pare astăzi după căderea şi executarea lui Saddam Hussein, atunci Irakul a putut cumpăra nelimitat arme din Occident. S-au livrat chiar arme chimice folosite în războiul din Iran şi la sfârşitul războiului în martie 1988 contra curzilor din Halabaja. Iranul a profitat de arsenalele pline de pe vremea şahului iar mai târziu a achiziţionat armament printre alte ţări şi din Israel, în pofida duşmăniei declarate a lui Khomeini faţă de statul evreu.

Cea mai importantă, dar ineficientă armă a Iranului a fost armata, formată din tineri care au răspuns fără să crâcnească la apelul lui Khomeini devenind primele victime ale sacrificiului în numele credinţei. Peste jumătate de milion de tineri martiri prost înarmaţi aveau să-şi piardă viaţa în războiul din Golful Persic, în care Irakul a pierdut la rându-i cel puţin 400.000 de soldaţi. Nu a mai existat aporoape nici o familie fără victime de război. Pe o suprafaţă de peste 400 de hectare se află cel mai mare cimitir din regiune, la periferia sudică a Teheranului unde sunt îngropaţi alături de bombasticul mormânt al lui Khomeini, la mare înghesuială martirii războiului din 1980.

Armistiţiul a pus capăt acestui război dar advesitatea profundă faţă de regimul lui Saddam Hussein a rămas. La Teheran aveau să se refugieze irakienii adeversari declaraţi ai dictatorului de la Bagdad, mai ales şiiţi şi curzi. Şi aceştia joacă în noul Irak de astăzi un rol important, precum premierul Nuri al-Maliki. Ironia soartei a făcut ca regimul lui Saddam să nu fie înlăturat nici de aceştia şi nici de Iran, ci de SUA.

Intervenţia americană în Irak în 2003 a stârnit din această cauză sentimente şi reacţii amestecate în Iran. Desigur că iranienii s-au bucurat de îndepărtarea de la putere a dictatorului irakian şi mai ales de faptul că şiiţii au avut acces direct la frâiele puterii, concomitent însă ei nu s-au găbit să aplaude intervenţia SUA, pentru că Iranul s-a văzut astfel înconjurat de trupe americane în Afganistan, Pakistan, Asia Centrală şi Irak. În această nouă conjunctură Iranul poate conta însă pe faptul că dinspre Irak nu mai vine nici un pericol şi pe faptul că Irakul a devenit o piaţă interesantă de desfacere şi de investiţii.