1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Nevroza mediatică a politicii româneşti

Televiziunea are forţa alimentelor ieftine pline de E-uri toxice: lumea ştie că nu e indicat să le consume şi totuşi o face într-un fel de sinucigaşă uitare de sine.

default

Ieri, 21 noiembrie a fost ziua mondială a televiziunii, prin decizia UNESCO. Nu se poate găsi o ocazie mai bună de a vorbi despre efectele nefaste ale acestei teribile invenţii a secolului XX. E facil, e adevărat, câtă vreme critica televiziunii a devenit un loc comun. Dacă a fost cândva o dovadă de curaj intelectual, a critica astăzi televiziunea pare mai curând un act conformist, cel puţin în cercurile intelectuale. Mult mai dificil ar fi să-i găseşti virtuţi. În România e şi mai greu. Aici, în ciuda faptului că 80% din persoanele adulte îşi iau informaţiile cu predilecţie de la televizor, televiziunea are din punct de vedere politic o faimă foarte proastă: “Aţi minţit poporul cu televizorul!” se striga în protestele anilor 90. Şi, paradoxal, circumspecţia aceasta se păstrează, cel puţin la nivel declarativ. Televiziunea are însă forţa alimentelor ieftine pline de E-uri toxice: lumea ştie că nu e indicat să le consume şi totuşi o face într-un fel de sinucigaşă uitare de sine.

Televiziunea este aşadar inevitabilă şi orice revoltă împotriva ei moare singură ca în faţa unor urgenţe vitale ce nu pot fi amânate: mă uit doar acum, dar această excepţie se multiplică infinit.

Totuşi a critica televiziunea înseamnă să iei lucrurile în serios şi să nu îţi fie indiferent chipul pe care tinde să-l ia omul supus asiduu acestei influenţe. S-a arătat că noile mulţimi agregate la televizor nu mai au forţa explozivă a maselor revoluţionare, dar dobândesc o uniformitate care ucide de fapt orice controversă şi finalmente sufocă gândirea liberă.

În ciuda concurenţei de pe piaţa televiziunilor, programele însele se uniformizează sub presiunea audienţei, iar dezbaterile se falsifică ele însele. S-a arătat că democraţia are de suferit în chip insidios, câtă vreme oamenii politici sunt plebiscitaţi la televizor prin intermediul contoarelor de audienţă. Informaţia are ea însăşi de suferit, fiind supusă unor simplificări brutale, ca să nu mai vorbim de puterea extraordinară de manipulare pe care o exercită imaginile trucate. Cu 20 de ani în urmă Televiziunea română liberă refuza să transmită imagini din Piaţa Universităţii, iar când o făcea alegea un unghi din care amploarea manifestaţiei părea mult diminuată. Impulsul subiectiv e firesc şi greu reprimabil, dar televiziunea îl amplifică enorm prin înseşi mijloacele tehnice de care dispune şi de aici apare şi scandalul care însoţeşte permanent presa de televiziune inclusiv în media occidentale.

În România atacul împotriva televiziunii a atins însă rareori nivelul reflecţiei intelectuale, poticnindu-se cel mai adesea în critica partizană. Unii critică, de pildă, Antena 3, cosiderând că se află la originea răului politic din România. Dar răul nu are a face cu preferinţele politice, ci cu cvasi-monopolul pe care îl exercită televiziunea ca procedeu de validare a valorilor publice. Preşedintele Traian Băsescu ajunsese la un moment dat să-i combată pe jurnaliştii de la Antena 3 într-un clip electoral. Adversarii săi erau prezentatori dintr-o televiziune privată!

Dar cum poate fi explicată o asemenea stranie anomalie? Omul politic pleca, pesemne, de la premisa că ceea ce nu este televizat încetează să existe şi atunci polemiza nu atât cu jurnaliştii, ci cu imaginea pe care aceştia i-o creaseră. Totul devenise un joc în oglindă din care adevăratele preocupări politice ale naţiunii dispăruseră cu totul. Campania electorală din 2009 devenise o luptă a omului politic cu propriul său reflex mediatic.

Aşa se explică şi de ce preşedintele avea obiceiul să sune în timpul emisiunilor de televiziune ca să-şi expună punctele de vedere. El părea să creadă că încetează să existe câtă vreme nu se află în platou şi îşi forţa, astfel, intrarea în “realitate”. Preşedintele devenise de fapt prima şi cea mai dramatică victimă a sistemului de televiziune, iar “lupta” sa împotriva televiziunilor nu făcea decât să le sporească acestora puterea. Rezultatul e cunoscut: o parte din pierderea de încredere publică pe care a suferit-o preşedintele în ultimii ani se datorează acestei stranii dorinţe de ubicuitate mediatică.

Există cel puţin din acest punct de vedere o identitate între majoritatea politicienilor din România. Gheorghe Becali, de exemplu, spunea recent despre un miliardar rus, fire discretă, dar proprietar asemenea lui a unei echipe de fotbal că este “un prost” că nu apare la televiziune din moment ce cheltuie atâţia bani! Există aşadar o nevoie patologică de a apărea la televiziune, una care sugerează o nevroză ce se manifestă prin “pierderea de realitate”.

În concluzie e facil să critici televiziunea nu doar pentru că avem la dispoziţie bogate antecedente, ci şi pentru că realitatea românească ne oferă generos ilustrări convingătoare. E facil, dar e totuşi necesar, asemenea unei ecologii perseverente. Critica televiziunii ar trebui să devină o igienă obligatorie mai cu seamă pentru personalităţile publice.