1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Neputinţa Europei

Ce trebuie, ce poate şi ce nu poate face Europa în situaţii de criză, precum războiul din Siria? Nu este pentru întîia oară că analiştii politici formulează, aidoma unei litanii, întrebarea.

Catherine Ashton

Catherine Ashton

Niciunde realitatea nu este atît de necruţător depăşită de necesitate precum la Bruxelles, la Uniunea Europeană. Necruţător dar veridic este şi verdictul cu care editorialistul Michael Stürmer îşi încheie în cotidianul DIE WELT eseul consacrat neputinţei Europei, mai exact, a politicii externe a celor 27, în situaţii de criză. De care, din păcate, lumea nu duce lipsă în ultima vreme. Autorul textului citează un adagiu celebru, rostit de Charles de Gaulle: Războiul dă la iveală lucruri care altminteri ar fi rămas ascunse.

În contextul actual, hîrtia de turnesol care dă la iveală impotenţa Europei este războiul din Siria. Contrastul dintre atenţia cu care privirile şi urechile se îndreaptă spre Washington, Londra, Moscova, dinspre Damasc, Ankara,Tunis ori Cairo şi tăcerea în care se învăluie Bruxelles-ul este izbitor şi dezamăgitor pentru autorul eseului. Dar nu numai pentru el. Căci şi pe coridoarele instituţiilor europene de la Bruxelles, lentoarea şi frustrările se strecoară, generate de o eroare iniţială şi anume debilitatea care din leagăn i-a fost hărăzită aşa numitului Serviciu European pentru Politică Externă. Un serviciu şi nu, cum s-ar fi cuvenit, un minister european de externe avînd în frunte actualmente o înaltă reprezentantă (şi nu un comisar sau un ministru), în persoana baronesei Ashton. Un serviciu a cărui activitate, se plîng unii „insideri”, ar consta în proporţie de 80% din discuţii referitoare la competenţele diverselor funcţii, la ţelurile şi mijloacele necesare spre a le atinge, la ce au de făcut cei 2264 de funcţionari ai „serviciului a cărui organigramă cuprinde lumea, ca într-o plasă.” O plasă ţesută din ajutoare de dezvoltare, fonduri financiare destinate, cu condiţia unei bune purtări, solicitanţilor pe drumul lor spre candidatură.

Ţări ca Bulgaria şi România au putut fi primite în club graţie unor sponsori puternici în timp ce Ciprul a intrat datorită unor şantaje, dă de înţeles Michael Stürmer, menţionînd că deja cu mult înainte de examenul maturităţii sociale şi morale pe care candidaţii trebuie să-l treacă, se revarsă ca dintr-un corn al abundenţei, fondurile structurale şi regionale. Ceea ce nu se ştie este ce sancţiuni pot fi aplicate celor care odată primiţi în club, deveniţi din outsideri insideri, calcă pe de lături. Experienţele de pînă acum sunt descurajante.

Revenind la politica externă a Uniunii Europene, editorialistul crede că soarta doamnei Ashton nu este de invidiat, că totuşi ea a izbutit să coordoneze negocierile europenilor cu Iranul, să domolească ura în relaţiile Serbiei cu Kosovo, să-i determine pe cei 27 să vorbească cu un singur glas cînd în discuţie au fost aduse sancţiunile împotriva Siriei.

Care sunt carenţele Serviciului European de Politică Externă ştiu cel mai bine britanicii (care dispun şi de cele mai bune instituţii diplomatice). Viermele din măr sunt disonanţele, frecuşurile dintre Comisia UE şi departamentul doamnei Ashton. Necazul este că britanicii sunt eurosceptici, dar şi că înalţii reprezentanţi ai Serviciului European de Politică Externă trebuie, aidoma unui Sisif, să medieze între statele membre şi apoi să pledeze în favoarea greu cîştigatului consens. Pentru a administra o criză, mecanismele sunt prea lente, priorităţile cam difuze şi cu toate că şi relaţiile comerciale şi ajutoarele de dezvoltare intră în competenţa oficiului doamnei Ashton, şi aici treburile şchiopătează.

În ultima parte a eseului, Michael Stürmer aminteşte că statele UE au dorit mai multă Europă, dar cîtă, nu se ştie nici pînă azi. Moneda comună euro, rîvnită intens de Franţa spre a domina puterea mărcii germane, a fost obţinută, dar nu este accesibilă tuturor. Destinată să stimuleze procesul integrării europene şi să-i confere profunzime, flancată şi sprijinită de tot felul de acorduri, tratate şi documente, criza a scos la iveală efecte contrare celor scontate. Iar departamentul de politică externă al UE a rămas un copil vitreg, neiubit în ministerele naţionale de externe, mîndre, dar în acelaşi timp cuprinse de teama de a-şi vedea slăbite atribuţiile, concurate de omologii de la Bruxelles. Care atunci cînd crize precum cea din Siria dau năvală în incinta instituţiilor de la Bruxelles, nu mai poate cu aceeaşi îndemînare croşeta dantelăriile diplomatice.

Deşi Uniunea Europeană are nu mai puţin de patru preşedinţi (pentru Comisia UE, pentru Consiliul UE, pentru Parlament şi un şef al preşedinţiei prin rotaţie a celor 27) la care se adaugă înalţii împuterniciţi pentru politica externă şi de securitate, rezultatele nu sunt deloc pe măsura amplei desfăşurări de forţe. Siria este o piatră de încercare şi pentru Europa, crede Michael Stürmer, fiindcă niciunde în lume nu este mai necesar ca Europa să acţioneze în politica externă şi de securitate, pe măsura posibilităţilor ei.