1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Nepieritoarea magie a maestrului Celibidache

Criza datoriilor, ce dă spasme Europei, derapajele noii puteri de la Bucureşti, care consternează între timp şi cancelariile occidentale, nu pot oculta totuşi centenarul Celibidache

În pofida condiţiilor prea puţin prielnice actualmente gratuităţii actului estetic, centenarul celui care, în istoria muzicală a Europei, trece drept un neîntrecut magician, cuprins uneori de accese de tiranie la pupitrul orchestrelor pe care le-a dirijat, se impune de la sine.

Sergiu Celibidache ar fi împlinit pe 11 iulie 100 de ani. Dar deja în plin campionat european de fotbal, anticipînd centenarul, postul cultural de televiziune germano-francez ARTE a difuzat filmul lui Norbert Busè, intitulat „Sergiu Celibidache – fiinţa muzicii”. În caietul program al amintitului canal TV, un crochiu trasa efigia maestrului stins din viaţă la 84 de ani: „impulsiv şi intelectual, expansiv şi plin de acribie, necruţător şi generos”.

Cu alte cuvinte, un genial conglomerat de trăsături de caracter şi umori contrare. Filmul, se menţionează în contextul citat, este „portretul unui dirijor care, ca puţini alţii, a reuşit să îmbine analiza şi pasiunea, intransigenţa şi empatia – un maestro furioso.” Concomitent, posturi de radio din Germania omagiază memoria maestrului născut în urmă cu 100 de ani în România, transmiţînd parte din puţinele înregistrări existente.

Cu un concert comemorativ şi cu vernisajul unei expoziţii de fotografii, Filarmonica din München l-a omagiat pe cel care ani buni la rînd a stat la pupitrul ei, conferind orchestrei un renume solid. Cei care au avut şansa să audieze pe viu concertele filarmonicii müncheneze, sub bagheta lui Celibidache, au perceput, chiar şi dacă au stat la galerie, acea atmosferă cu totul deosebită, instalată deopotrivă în sală şi pe scenă, la simpla apariţie a maestrului.

Un portret al lui Sergiu Celibidache tînăr, pe cînd se afla la Berlin şi frecventa salonul Corinnei Sombart din elegantul şi selectul cartier Grunewald, înainte de cel de-al doilea război mondial, îl schiţează Nicolaus Sombart în cartea sa „Tinereţe la Berlin”, tradusă şi în română.

Dintru început, în baza propriilor sale convingeri şi a structurii sale sufleteşti, Celibidache a conceput actul muzical sub specia meditaţiei, a filosofiei, plasînd sunetul în absolut. De altfel, din studenţie, a fost atras şi s-a iniţiat în budismul zen.

După război, Celibidache debutează, fără a beneficia de o experienţă orchestrală prealabilă, la pupitrul Filarmonicii din Berlin, devenind pe loc, ad interim, dirijorul şef al acesteia. În 1954 a survenit ruptura cînd, după moartea lui Furtwängler, orchestra l-a ales pe Herbert von Karajan drept director.

Rănit, furios şi plin de amărăciune, Celibidache s-a retras în Italia o vreme, de unde a efectuat un adevărat periplu european, dirijînd numeroase orchestre celebre.

Excentric şi dificil – acestea au fost o vreme, calificativele date stilului său unic de a dirija. Cu exigenţa sa legendară, Celibidache a estimat că doar 10% din dirijori se preocupă de substanţa sonoră a orchestrei, restul celor 90% mulţumindu-se să se oprească asupra elementelor de suprafaţă, imprimînd un tempo rapid interpretării.

În 1979, orchestra din München îi propune postul de dirijor şef, pe care Sergiu Celibidache îl acceptă. În cel mai scurt timp, maestrul izbuteşte să cizeleze orchestra, transformînd-o într-una din cele mai bune din întreaga lume. Nu au lipsit însă nici incidentele cu unii instrumentişti care nu s-au putut adapta tempoului mai lent, imprimat de dirijor interpretării partiturii.

Celibidache avea însă formula sa magică: tempoul este condiţia reducerii şi unificării complexităţii fizice a sunetului.

Măiestria, filosofia muzicală şi înalta cunoaştere a tehnicii dirijorale, Sergiu Celibidache le-a transmis şi studenţilor săi.

La 4 iunie 1996, Sergiu Celibidache îşi lua rămas bun de la publicul său. Două luni mai tîrziu, un atac de cord avea să pună capăt vieţii genialului dirijor care, de la pupitrul orchestrelor pe care le-a dirijat, a dăruit un plus de transcendenţă muzicii, ridicînd-o la înălţimea unui cult.