1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Neocomunismul cu faţă fascistă

Majoritatea USL-istă a respins edificarea unui muzeu al comunismului. Ce se ascunde în spatele deciziei covârşitoarei majorităţi parlamentare de stânga?

Imagine la muzeul STASI din Berlin

Imagine la muzeul STASI din Berlin

S-a susţinut în repetate rânduri, chiar şi înainte de venirea la putere a USL şi înainte de puciul din vara anului trecut, că în România are loc o restauraţie. Coabitarea Ponta-Băsescu, aşa salutară cum e, are neajunsul de a masca această restauraţie. Care, în ciuda coabitării, continuă să aibă loc. Dar, cum se defineşte, ideologic, restauraţia, cine sunt promotorii ei, şi cum pot fi depistaţi manipulatorii de serviciu? Şi ce trăsături are această restauraţie?

Gabriel Andreescu, unul dintre puţinii disidenţi autentici din România, care au avut curajul să înfrunte, sub Ceauşescu, regimul totalitar şi poliţia lui secretă, a descris în decembrie 2011 cu admirabilă precizie caracteristicile restauraţiei. Cu puţin înainte de prăbuşirea guvernului de centru-dreapta Andreescu a publicat un memorabil articol, intitulat „Jurnal din campania de reabilitare a securităţii”.

Articolul aborda încercarea de re-poleire a imaginii criminalei poliţii politice comuniste întreprinse de Alex. Stoenescu, unul dintre cei mai respingători turnători şi propagandişti ai securităţii. Cot la cot cu alţi pseudo-istorici Stoenescu întreprinsese anterior, deloc întâmplător, una din multiplele tentative de reabilitare a mareşalului Antonescu, conducătorul de tristă faimă a României pro-naziste, pe care Ceauşescu îl admirase enorm. Atât de mult îl venerase Ceauşescu pe predecesorul său, încât îl încurajase pe Marin Preda să scrie Delirul şi îi permisese să publice în 1975 această premieră din seria de lustruiri a memoriei dezgustătorului dictator fascist apărute în România.

Joncţiunea extremelor

Această opţiune pro-antonesciană a lui Ceauşescu a produs o imensă surpriză şi oarecare indignare în 1975. La aproape 4 decenii de atunci n-ar mai trebui să uimească pe nimeni că ideologia securităţii care a susţinut până în final ceauşismul combină şi azi două soiuri de fantasme colectiviste: cea fascistă, ultranaţionalistă şi legionaro-ortodoxistă precum şi cea naţional-comunistă.

Joncţiunea extremelor dreaptă şi stângă s-a făcut încă din "epoca de aur", unirea lor fiind perpetuată şi susţinută în perioada postcomunistă de foşti securişti şi turnători ai poliţiei politice comuniste care au făcut bani mulţi după 1989.

Strângând influenţă politică şi averi imense după ce serviseră cu abnegaţie ceauşismul şi îi asumaseră formele sale cele mai abjecte, proletcultist-protocroniste, nu le mai rămăsese acestor inşi decât o singură mare misiune. Să facă uitate frigul, foamea şi frica „iepocii de aur”. Şi să şlefuiască imaginea poliţiei lor politice prin repunerea pe tapet a unor vechi manipulări ceauşiste.

Dincolo de tentativele sale constante de a convinge vestul de veracitatea basmului potrivit căruia regimul său ar duce o politică pro-occidentală, de independenţă de Moscova, Ceauşescu se adresase, la vremea lui, şi emigraţiei.

Îi trimisese, între altele, mesageri persuasivi de genul unui Virgil Cândea, omul de la care-şi lua ordinele ex-turnătorul securităţii, PNL-istul Dan Amedeo Lăzărescu. Ideea era ca românii fugiţi în vest, inclusiv legionarii şi antonescienii, să accepte regimul naţional-comunist, ba eventual chiar să adere entuziaşti la ceauşism.

Spre a-şi spori credibilitatea în rândul emigranţilor ultranaţionalişti Ceauşescu îi autorizase pe unii dintre cei mai odioşi poeţi de curte şi scribi ai puterii precum Adrian Păunescu, Eugen Barbu şi oamenii lor de casă să publice texte virulent ultranaţionaliste, anti-ungureşti şi antisemite.

În fine, Ceauşescu a căutat permanent să-şi recruteze şi susţinători occidentali. Ceea ce, dat fiind că banul este ochiul dracului, nu e tocmai greu. N-a fost atunci. Nu e nici azi.

O securitate pasămite "bună"

După cum se vădeşte într-o ţară în care influenţa şi puterea maximă aparţin unor „Felix”, „Horia”, „Deleanu” et eiusdem farinae, securiştii, turnătorii şi cozile lor de topor îşi procură lesne mâzgălitori şi pseudo-istorici apuseni dispuşi să le susţină teza principală. Teză, potrivit căreia securitatea n-ar fi fost chiar întru totul rea, devreme ce, departe de a susţine regimul comunist, ar fi apărat ţărişoara de reaua Rusie şi de iredentiştii cei nemernici.

Efectul devastator al unor asemenea mostre de propagandă totalitară în minţile cetăţenilor unor democraţii defecte precum cea românească nu trebuie subestimată. În confuzia generală iscată de sistematica dezinformare şi perpetua degradare a valorilor practicate de „organele” de presă, de televiziunile şi blogurile securiştilor şi turnătorilor neo-ceauşişti, neo-securişti sau neo-legionari propaganda abilă are, pentru democraţie, consecinţe de explozie nucleară.

Credibilitatea democraţiei şi statului de drept, oricum considerabil erodată de criza economică se vede supusă unei presiuni insuportabile.

Prea puţini pot discerne realmente între agenda aparentă (chipurile anticomunistă) şi cea veritabilă a unor spălători de creiere. Ale căror marote îi fac, totuşi, dacă nu li se permite să treacă la salubrizarea encefalelor, relativ uşor de depistat. Fiindcă manipulatorii de serviciu le oferă platforme delatorilor, torţionarilor şi securiştilor ţipând simultan „securiştii”, ori de câte ori vor să-i discrediteze pe adversarii lor politici care le demască agitpropul.

Elucubraţiile tipice ale agitpropului neo-ceauşist

Toţi aceşti specialişti de şcoală nouă ai mancurtizării exaltă, direct sau indirect, naţionalismul epocii de aur, un naţionalism îndreptat chipurile împotriva sovieticilor. Net mai discreţti sunt ei dacă-i vorba să condamne imixtiunile contemporane ale Kremlinului şi ale Vocii Rusiei în treburile româneşti sau moldovene. De pildă în puciul din vara lui 2012.

Pe dezinformatorii actuali nu-i supără câtuşi de puţin terifiantul bilanţ ceauşist ori postcomunist al vreunui ofiţer de securitate, oricât de sinistru sau odios ar fi fost sau ar mai fi. Nu-i irită nici afirmaţiile antieuropene ale lui Crin Antonescu, nici cele pro-ruse ale unui Andrei Marga ori tentativele de reorientare strategică a României spre Moscova, aparent abandonate prin pactul de coabitare Ponta-Băsescu. Nu-i va putea, în genere, mai nimeni auzi condamnând frigul, foamea şi frica prin care securitatea ceauşistă i-a torturat pe români în interminabila beznă a erei ceauşiste…

La toate acestea se potriveşte de minune obturarea memoriei, desfiinţarea ei prin decizia zdrobitoarei majorităţi parlamentare de a nu se crea un muzeu al comunismului. În fond, USL s-a dovedit, în această chestiune, de o perspicacitate şi sagacitate de invidiat. Păi ce, comunismul a devenit piesă de muzeu? Nu e comunismul, dimpotrivă, de acută actualitate?

Este. E drept că şi unor mari artişti li s-au dedicat muzee pe când erau încă în viaţă. De ce atunci să vitregim comunismul? În mod cert, creativitatea acestui tip de utopie totalitară, departe de a se apropia de obştescul ei sfârşit, se dovedeşte inepuizabilă. În varianta sa ceauşistă, comunismul s-a distins nu doar prin frig, frică şi foame ci şi prin alte două f-uri. În speţă, spre a-l relua pe Ion Caraion, prin readaptarea stalinismului, a bolşevismului naţionalist, sub forma „comunismului cu faţă fascistă”. Un muzeu al comunismului ar fi riscat să lămurească definitiv şi irevocabil acest fenomen. Ce oroare pentru o mişcare încă vibrantă în România…