Nefastul corolar al alegerilor spaniole

Mintea de pe urmă nu vine iată, cu una cu două. Din greşelile altora prea puţini învaţă, din păcate, la timp, iar alegerile spaniole sunt un regretabil caz în speţă.

Umbrite de atrocitatea atentatelor teroriste, soldate cu moartea a 200 de oameni nevinovaţi, printre care şi români, sau polonezi, mici sau mari, copii şi adulţi, femei şi bătrîni, alegerile legislative spaniole s-au încheiat cu un rezultat pe cît suprinzător, pe atît de alarmant. Conservatorii partidului popular ai premierului Jose Maria Aznar, daţi cîştigători acum o săptămînă de sondajele de opinie, au pierdut jalnic scrutinul. Consideraţi a nu avea nici o şansă de evita înfrîngerea, socialiştii din opoziţie au ieşit la urne mari învingători. Chiar dacă socialiştii vor avea oarecari probleme să formeze noul guvern, fiind obligaţi să-şi caute parteneri de coaliţie, e clar ce anume le-a determinat succesul, iar buba cea mare se ascunde chiar în miezul acestei cauze.

Opoziţia a triumfat din pricina bombelor asasine, a căror plasare în trenurile spaniole fusese atribuită prea intempestiv şi insistent de cabinetul lui Aznar teroriştilor organizaţiei separartiste basce ETA. Clar e şi motivul pentru care partidul popular a stăruit atît de mult şi în pofida probelor, bunului simţ şi evidenţei asupra extremiştilor din Tara Bascilor, dînd impresia că ar tinde să muşamalizeze probabila implicare a islamiştilor reţelei Al Quaeda. In vreme ce spaniolii au susţinut constant executivul în menţinerea unui curs dur faţă de ETA, ibericii au refuzat, în marea lor majoritate, implicarea Spaniei de partea SUA şi Marii Britanii în campania irakiană.

După crimele în masă de la Madrid, s-au găsit aşadar mulţi pacifişti, care au ieşit în stradă, spre a protesta împotriva şocatului aparat guvernamental, învinuindu-l de manipulare în scop electoral. In fapt, guvernul şi poliţia şi-au păstrat deschise opţiunile, n-au ignorat alternativa islamistă şi au dat publicităţii în timp record toate informaţiile de care au dispus.

Problema e că spaniolii şi nu doar ei, în Europa, suferă de un refuz mental de a accepta fără rezerve o realitate incontestabil sumbră şi de a-şi asuma consecinţele ei inevitabile. Cazul Americii e edificator. Ca şi israelienii, multă vreme, americanii au respins de plano declaraţia de război adresată întregii civilizaţii occidentale de către musulmani extremişti. Ideea existenţei acestui nemilos război, total dezagreat în occident, n-a început să prindă rădăcini peste ocean decît după devastările provocate de al Quaeda la 11 septembrie 2001.

In Spania şi în alte zone ale Europei, nedumeririle se perpetuează. Dar liderului spaniol demisionar, nu i se poate face acest reproş, chiar dacă în cele două zile dintre atentate şi scrutin a comis eroarea tactică de a stărui excesiv asupra pistei basce. Or, dincolo de această oarecum neglijabilă greşeală, Jose Maria Aznar a dat dovadă de o clarviziune demnă de a predecesorului său britanic Winston Churchill. Aznar a evitat capcana populismului, asumîndu-şi riscuri mari concomitent cu datoria de a răspunde ferm şi ca atare adecvat globalei agresiuni teroriste din Orient, chiar în pofida voinţei majorităţii electoratului său. Premierul spaniol s-a raliat coaliţiei antiteroriste a SUA, şi-a trimis trupele în Irak spre a contribui la proiectul pilot al transformării primului stat arab şi islamic dintr-o tiranie într-o democraţie veritabilă. Din nefericire, electoratul, departe de a-l răsplăti, l-a pedepsit. O înfrîngere incomparabil mai gravă suferă în consecinţă războiul antiterorist. Indiferent cine sunt, teroriştii au reuşit să intervină într-un proces electoral, schimbîndu-i radical direcţia. Succesul politic obţinut în ciuda victimelor crimei lor în masă îi va încuraja masiv. Or, este limpede ca bună ziua că terorismul nu poate fi cumpărat sau îmblînzit prin concesii, în special dacă promotorii săi aparţin fanatizatei oştiri islamiste puse pe picioare de Osama Bin Laden. Cu al Quaeda şi alte grupări extremiste similare, care încearcă să întoarcă la zero ceasul istoriei civilizaţiei nu se poate negocia, aşa cum nu s-a putut trata niciodată cu o mişcare totalitară în plin război. A crede că satisfacerea revendicărilor lor teritoriale sau politice, de pildă în conflictul israeliano-palestinian ar înlătura spectrul acestei barbarii a secolului 21, care este terorismul e o himeră, a cărei persistenţă în Europa riscă să mai provoace multe victime nevinovate. Sau, cum nota un comentator britanic: "De vină pentru atentatele din Spania nu e guvernul din Madrid", nu e nici vestul, America sau Israelul. Ci teroriştii. Lor li se cuvine un singur răspuns. Solidaritatea şi fermitatea tuturor în globala luptă antiteroristă.