1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Nebunie, împăciuitorism, diplomaţie în conflictul americano-nordcoreean

În siajul ameninţărilor mutuale cu atacul ori aneantizarea nucleară, observatorii se întreabă cine e de vină pentru tensiunile actuale şi cum s-ar mai putea, eventual, evita un război devastator în peninsula coreeană.

În cauză e escaladarea fără precedent a încordărilor iscate de reacţia belicoasă a dictatorului nordcoreean la cea, nu mai puţin agresivă, a preşedintelui american, Donald Trump, în siajul succesului militar şi tehnologic al Phenianului. Care pare să-şi fi materializat aspiraţia de a atinge pragul producerii unei ogive nucleare transportabile.

Problema nu pare a fi doar politică, dată fiind frecvenţa afirmaţiilor potrivit cărora protagoniştii conflictului ar avea tulburări de ordin mental şi intelectual, că ar putea avea probleme de ordin psihic, psihotic ori psihopatologic.

O armată de comentatori de stânga sau liberali s-a repezit, în context, să condamne "imprevizibilitatea" şefului executivului american, după avertismentele sale privind o posibilă reacţie "de foc şi de furie cum lumea n-a mai văzut" la provocările Phenianului. Contra-ameninţarea nordcoreeană cu bombordarea  insulei americane Guam, din Pacific, s-a văzut, la rândul ei, înregistrată la rubrica demenţă şi "competiţie a aberaţiilor".

Aşa s-a exprimat un observator austriac. Care, înţelegând că suprema lege a regimului stalinist nordcoreean este "perpetuarea la putere" a familiei dictatoriale, recomanda în paginile cotidianului "Die Presse", ca unică soluţie, "expectativa, disuasiunea şi speranţa" în proximul său declin.

Or, nu tot ce se înfăţişează într-o situaţie disperată ca o soluţie rezonabilă e ceea ce pare. Alarma, din contră e, desigur, cât se poate de justificată. New York Times evocă retorica preşedintelui Truman la adresa unei Japonii imperialiste, care în 1945 nu voia în ruptul capului să capituleze şi s-a văzut silită să se declare învinsă în cel de-al Doilea Război Mondial abia după deflagraţiile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki.

Stridenţa ieşită din comun a replicii lui Trump la agresivitatea fără egal a regimului nordcoreean le pare nebunie curată multor jurnalişti şi politologi crescuţi în pragmatismul împăciuitorist manifestat de vest, în ultimele decenii, în faţa regimurilor totalitare şi teroriştilor acestei lumi. În fond, de ce să i se vorbească unui dictator probabil descreierat, precum Kim Jong Un, cu replicile şi pe tonul belicos al unui antierou de western, care se laudă pe Twitter cu modernizarea propriului arsenal nuclear?

De ce să se contribuie la intensificarea unui conflict a cărui escaladare nu corespunde interesului nimănui şi cu atât mai puţin a tiranului de la Phenian, despre care se presupune că ar "realiza" că nu poate învinge într-o confruntare cu superputerea? 

Or, dacă dictatorul nordcoreean e "paranoic", după cum se arată convins cotidianul italian "La Repubblica", de unde ştim noi oare ce "ştie" şi ce "nu ştie" Kim? Şi cum să se mai mizeze oare pe expectativă, disuasiune şi speranţă în raporturile impredictibile cu un dement cu mâna pe buton?

Inconsistenţa poziţiei celor care-l consideră nebun de legat pe Kim, dar nu se dau, simultan, în lături să revendice imperativ "o soluţie diplomatică" ori "răbdare" în abordarea regimului de la Phenian e vădită şi patentă.

De netăgăduit e şi absurditatea celor care solicită "răbdare şi tutun" ori o retorică net mai puţin agresivă în raport cu un tiran impredictibil, care posedă arme nucleare transportabile la destinaţie în orice punct al lumii civilizate. Experţii ştiu că tactica dezangajării, aplicată cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună timp de decenii, de la Clinton la Obama, a dat greş spectaculos şi răsunător.

Specialiştii mai ştiu că sancţiunile, ce-i drept fără precedent şi ele, impuse zilele trecute, cu vot chinezesc şi rusesc, familiei Kim, în Consiliul de Securitate al ONU, sunt insuficiente spre a-l sili pe dictator să cedeze. Ori spre a determina China comunistă, protectorul Phenianului, şi, ca atare, alături de Putin, factorul hotărâtor în perpetuarea problemei nordcoreene, să ajungă la sentimente mai bune şi s-o rezolve.

Prin urmare, opţiunea militară invocată de oficialii americani, dimpreună cu mesajul deopotrivă dur şi clar, transmis de Trump şi, la alt nivel retoric, de şeful Pentagonului, Mattis, precum şi, net mai pragmatic, de şeful diplomaţiei americane, Tillerson, ar putea fi atuul de jucat.

E, poate, cartea necesară de pus pe masă în această partidă plină de cacealmale, pentru a convinge China să nu rişte să dea sec unui posibil bluf şi să restabilească pacea. În speţă, să treacă la disciplinarea urgentă a aliatului ei stalinist din Coreea de Nord.

Căci, dacă s-a inclus vreo lecţie pentru posteritate în împăciuitorismul realpoliticianist care a dominat, până la Trump, scena internaţională, de la finele Războiului Rece încoace, ea nu poate fi străină de evidenţa că doar o opţiune militară credibilă conferă diplomaţiei o şansă.

Evident, nimeni nu vrea şi nu poate dori un război nuclear. Deşi deznodământul său ar fi, incontestabil, aneantizarea regimului comunist de la Phenian, distrugerile inimaginabile pe care le-ar antrena ar fi de proporţii şi de-o atrocitate probabil insuportabile. Poate apocaliptice. Iar temerile iscate de Trump sunt foarte neplăcute. Dar e clar şi celor mai necruţători critici ai preşedintelui american că vina actualei nebunii revine ambiţiilor nucleare şi militare ale nordcoreenilor şi pasivităţii protectorilor lor din China şi Rusia.

În faţa pericolului dat, finalul înfricoşător al tensiunilor le pare multora preferabil fricii fără de sfârşit iscate de tiran.