Nebunia lumii şi falsele ei leacuri

După lovitura de stat post-puci a preşedintelui turc Erdogan, după Brexit şi omologarea unui populist ca Donald Trump în calitate de candidat republican la preşedinţia SUA, precum şi, după atentatele teroriste islamiste care au schimbat faţa Franţei şi o vor schimba, negreşit, şi pe cea a Germaniei, pare chiar aşa.

Pare că lumea a înnebunit mai nou. Dar impresia înşală. Decompensarea globală nu e recentă. Nouă e doar vizibilitatea ei. Nouă e irupţia ei în timp real prin intermediul reţelelor sociale, al micilor şi foarte micilor ecrane în dormitoarele şi în minţile noastre globalizate.

În fapt, nebunia totalitară e veche şi globală. Iar lecuirea ei pe calea revenirii la naţionalism e o himeră care, probabil, n-o va aplana, ci o va agrava.

Unele din primele mostre moderne, cu efecte incalculabile, ale periodicelor alunecări în tulburare psihotică ale lumii s-au dovedit fantasmagoriile antisemite concepute de Ohrana, serviciul secret moscovit. Invenţia poliţiei politice a ţarului intitulată Protocoalele Înţelepţilor Sionului a depăşit rapid graniţele Rusiei şi le-a sucit minţile multora, nu doar în foarte înapoiata şi tenebroasa împărăţie ţaristă, ci global şi, nu în ultimul rând, în vestul iluminat şi civilizat. Unde a furnizat, între altele, materia primă a coşmarului ideologiei naziste.

Între zecile de pagini, în parte fastidioase şi superficiale, consacrate antisemitismului de Hannah Arendt în principala ei carte, Originile Totalitarismului, se regăsesc şi câteva intuiţii geniale.

Între ele se înscrie recunoaşterea rolului jucat de filosemitismul secret şi inconştient, de admiraţia delirantă, dar nemărturisită, care i-a animat pe marii antisemiţi de felul unui Hitler ( i l-am putea adăuga pe Antonescu) în inconturnabila lor nebunie iudeofobă. Atitudinea acestor mari criminali antisemiţi e alimentată, între altele, nu doar de superstiţii şi aprehensiuni explicabile economic şi cultural, ci şi de reziduurile religioase ale spaimei că imaginea falsă pe care iudeofobii o atribuie evreilor ar putea conţine un sâmbure de adevăr. Că elecţiunea nu e o himeră şi poate fi înţeleasă ca legitimare şi susţinere divină a luării în stăpânire a lumii.

E cert că toate elucubraţiile, plăsmuirile şi aberaţiile privind imaginata stăpânire a lumii, de către evrei, au jucat un rol esenţial în apariţia, coagularea şi ascensiunea mişcării naziste. Care, contrar unei prejudecăţi larg răspândite n-a reprezentat defel o variantă de naţionalism german, ci, mai degrabă, o mişcare cu aspiraţii nu mai puţin globale decât ale comunismului.

Terorismul islamist actual se înscrie în aceiaşi parametri globali. Ficţiunea lui privind edificarea „Ummei”, a comunităţii musulmane universale, prin supunerea necredincioşilor, în special a evreilor şi creştinilor, e marcată de o vocaţie nu mai puţin globală, decât cele determinante pentru celelalte mişcări totalitare.

Probleme speciale ridică substratul religios al noii ideologii politice totalitare, în speţă recursul ei la tradiţie. Afinităţile elective, filiaţiile, relaţiile mutuale complexe şi confuziile dintre islam şi islamism transformă imaginarul religios într-o bombă cu explozie întârziată. Alăturat celorlalte ingrediente tipice, necesare succesului angajamentului totalitar, ca izolarea şi atomizarea inşilor globalizaţi, captivi într-o modernitate greu de suportat şi încă şi mai greu de stăpânit şi fructificat, acest imaginar potenţează masiv forţa de seducţie a noului totalitarism.

Care devine astfel, cu ajutorul internetului, al reţelelor de socializare, net mai lesne de propagat şi ancorat în subconştientul unor mase largi şi al unor dezaxaţi şi dezechilibraţi cu identităţi inconsistente, în căutare de o patrie politică, decât miturile moderne, aparent seculare, în mare măsură artificiale, propuse de nazism şi comunism.

Rezultatul acestei potenţări fără precedent a pericolului nebuniei globale s-a actualizat în atacul nediscriminat efectuat într-un tren regional bavarez, cu un topor şi un cuţit, de către un tânăr afgan imigrat recent, ucis de poliţie după ce rănise, în parte grav, cinci persoane. Atacul merită luare aminte nu doar pentru că e unul din primele atentate islamiste, izbutite pe teritoriul Germaniei. Ci şi, între altele, din pricina radicalizării aparent fulgerătoare a teroristului, similară celei, nu mai puţin rapide, a ucigaşului în masă tunisian care a însângerat Nisa.

În acest context, diferenţierile subtile între islamism şi islam, între teroare şi amoc încep să pară exerciţii intelectuale frivole, suspecte şi nelalocul lor. Terorism, anarhism şi revoluţii au mai existat, fără ca dispreţul faţă de viaţa unor oameni nevinovaţi să fi fost atât de manifest precum în atentatele de la Nisa ori din trenul bavarez. Amocul însuşi nu-şi caută victimele complet arbitrar, precum terorismul.

E clar că nu se va mai pune capăt unui anume tip de baie de sânge câtă vreme nu se va combate eficient fundalul cultural, nu doar ideologic, al unor crime care n-ar putea avea loc în absenţa unui dispreţ adânc înrădăcinat al criminalilor faţă de anumite valori. Faţă de viaţa, demnitatea şi libertatea omului. Faţă de conceptul de fiinţă umană, de justiţie, civilie şi nevinovăţie.

Ce i se poate contrapune plauzibil ficţiunii şi crimei totalitare, teroriste, şi acţiunii antidemocratice, de felul celei puse în scenă ca puci după puci, de preşedintele Turciei, Erdogan, care nutreşte el însuşi visuri megalomane, globale mai degrabă decât regional-naţionaliste, de resuscitare a califatului otoman, cu el însuşi în rolul de calif? Naţionalismul?

Cu America first, lăsând Europa la cheremul lui Putin, cum propune implicit doctrina naţionalist-izolaţionistă a lui Donald Trump, sau cu revenirea Germaniei, de pildă, de la europenism la naţionalism, e greu de crezut că naţionaliştii de pe malurile Dâmboviţei, ori ale Senei, s-ar simţi fericiţi.

Ce i s-ar putea pune, aşadar, în cale, nebuniei? Politicieni responsabili. Lideri energici, empatici, rezonabili şi curajoşi, în stare să gândească şi să acţioneze eficient şi credibil, pe plan naţional şi global. Demnitari care să ştie că problemele globale nu se rezolvă naţional şi viceversa. Dar astfel de dregători sunt mai greu de găsit decât oricând. Dacă n-ar fi aşa, lumea nu ni s-ar părea nebună, nebună de legat. Iar crizele nu s-ar mai perpetua.