1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Neîncredere și frică

De unde vine lipsa de încredere? În primul rînd din necunoaștere. Necunoașterea de sine și, consecință directă, necunoașterea celorlalți.

Mulți dintre noi am rămas împietriți într-un timp al supraviețuirii în care ocupația noastră de bază era să rezistăm fricii, frigului și foamei, fără speranța că vom prinde și alte vremuri (era mai bine cu Ceaușescu, nu e așa? – aproape jumătate din populație spune azi că da). Am rămas așadar prizonierii acelui timp fără întrebări și mărturisiri în fața oglinzii, necunoscuți, neștiuți de noi înșine decît ca purtători ai aceluiași nume în cartea de identitate.

Necunoașterea de sine o purtăm, ca pe un virus, și după decembrie ’89, cînd cei mai mulți ne-am trezit deodată în libertate fără a fi liberi. Cei care, din spațiul public, au încercat să dea conținut libertății, să-i determine și pe alții să depășească timpul în care rămăseseră împietriți, pentru ca în felul acesta libertatea să fie cîștigată de tot mai mulți oameni liberi, iar nu primită prin decrete ale FSN, au simțit gustul amar al zădărniciei și, chiar dacă de-a lungul anilor nu au încetat să se exprime, ceva din spiritul public al anilor '90 a murit. Înțeleg prin acel „ceva“ nevoia teribilă de atunci de solidaritate, de a fi împreună, de a răspunde chemării spațiului public, acum tot mai gol de ființe umane și tot mai plin de provocări, așadar de probleme care ar trebui să ne preocupe, să ne mobilizeze ca cetățeni liberi.

Lipsa de încredere este tributară necunoașterii de sine, care la rîndul ei e țărîna stearpă a sufletelor împietrite. Reiau aici un fragment dintr-un text de acum cîțiva ani, scris într-un moment dureros al vieții mele, unul din acele momente în care simți, ca pe o urgență, să te uiți din nou în propria oglindă.

Ce nu mai atinge sufletele noastre stafidite, sufletele noastre învîrtoşate, nu există. Trăim tot mai mult şi mai îndestulat pe credit. Mă refer aici la un tip special de credit, care ţinteşte dezsufleţirea omului: creditarea ignoranţei şi prostiei, a vieţii noastre de azi pe mîine, a unui soi de stomac postmodern al nostru care să fie a toate purtător, inclusiv purtător de suflet omenesc şi de suflare dumnezeiască.

Şi atunci, nimic care să nu fi trecut prin stomacul acesta postmodern nu ne mai atinge, nici măcar cît un firicel de iarbă răsărit în preajma Paştilor.

Nici cît răsuflarea aceea ultimă a muribundului, uşoară precum trebuie că va fi fiind sforăitul îngerilor, nici cît fuiorul acela de abur subţire care toarce cumva împresurîndu-ne între buzele încremenite ale celui care va muri. Unii dintre voi, care nu aţi ţinut niciodată între palmele voastre făcute cuib palma omului ori a femeii în care a început să intre moartea, veţi recunoaşte mai uşor şi mai limpede inefabilul fuiorului aceluia de abur, fuiorului de suflet despre care am pomenit, prin ceva ce cu siguranță e mai la îndemînă: e ca atunci cînd deschizi capacul unei sticluţe de parfum fin, un parfum foarte bun, foarte al tău adică, pe care îl păstrezi de mult pentru o ocazie care nu a sosit încă dar care va să vie, acum însă deschizi parfumul cumva pe furiş faţă de tine însuţi, să nu te surprinzi cumva că „umbli“ la sticluţa de parfum pentru ocazia anume, deşi nu ar fi un lucru neapărat rău în asta, şi deodată în spaţiul încăperii puţin întunecoase, cu mobilier vechi, nu „de serie“, fuiorul acela din sticluţa de parfum îţi deschide o imagine teribilă, o imagine cerească, pe care eu am surprins-o așa: „ îţi imaginezi Raiul ca pe o livadă cu meri înfloriţi şi un cor de soprane care să te primească“.

Frica

Revin la lipsa de încredere. Ea vine în primul rînd din necunoașterea de sine. În al doilea rînd din frică. Mai ales din acea frică difuză, rezultat al mai multor frici netratate la timp și cronicizate.

„Mi-e frică de fantome, tată, îmi spune băiatul“. „Dar nu există fantome, Petru, ele sînt doar în imaginația ta“, încerc să-l liniștesc. „Dar imaginația există, și atunci și fantomele există“, îmi spune.

Victor Ponta și-a mutat de cîteva zile biroul la Ministerul Apărării Naționale. Spune că așa nu va mai putea fi ascultat de Traian Băsescu și dacă președintele i-ar înscena vreun abuz în serviciu, vreun trafic de influență, vreo cîrdășie cu baronii partidului, el va putea demonta imediat ticăloșia lui Băsescu prin stenogramele de la Apărare.

Analiștii de la București cred că Ponta a recurs la viza de flotant prim-ministerial pentru că îi e frică, de președinte și de baroni deopotrivă, dar din motive diferite. Eu cred că Ponta nu se teme de fantome. Sau nu se teme încă. Șeful guvernului a dat o motivație hilară gestului său greu de calificat. Cred, de aceea, că Victor Ponta a făcut această mișcare de circar cu destinație precisă către electorat, prin care să se autovictimizeze și să-l diabolizeze pe Traian Băsescu: iată, s-a ajuns la situația limită în care integritatea morală a șefului guvernului să fie apărată și probată, în fața ticăloșiilor înscenate de președintele țării, de către Armată, instituția cu una dintre cele mai mari rate de credibilitate în rîndul poporului.

Sigur că lui Ponta îi e și frică, la fel cum și baronilor corupți, și nu doar celor din PSD, le e frică. Dar nu de Băsescu, ci de Justiție. Chiar că ar trebui să fii posedat de fantome ca să crezi că președintele controlează sistemul judiciar. Că are unele influențe? Se poate, doar sîntem în România, așa că și președinții, și magistrații, și șefii de guvern, miniștrii, parlamentarii, primarii, funcționarii publici, corupții sînt toți, dar toți, ai noștri.

„Frica de DNA sau de serviciile secrete îngheață sîngele în venele politicienilor“, scria într-un articol recent sociologul Vasile Dâncu. Cred că se înșală. Frica de DNA, de justiție în general, care e într-adevăr o frică reală, mai degrabă îi regrupează pe politicieni, îi face să strîngă rîndurile, să facă din nou cărțile, să cuprindă cu tentaculele caracatiței corupției un spațiu și mai larg decît pînă acum.

În schimb, frica din rîndul populației, generalizată și difuză, cea care măsoară, între alți indicatori, starea de spirit a societății (și aici ne aflăm pe ultimul loc în Europa), a ajuns la acea cotă de unde inerția, la fel ca în comunism, ne stăpînește. La fel cum nu ne-am revoltat atunci, nu o facem nici acum. Atunci am trăit sub dictatura comunistă, acum trăim sub dictatura oligarhilor.

Cineva din afară ar putea să se întrebe, pe bună dreptate, cum de nu am mai crescut și noi, nu ne-am maturizat, cum de ne lăsăm în continuare stăpîniți de neîncredere și frică, de ce nu ne adunăm și nu ne revoltăm împotriva stăpînirii politico-oligarhice care ne umilește și împotriva nestăpînirii politico-oligarhice care așteaptă și ea să ne umilească. Chiar așa: de ce n-ar fi posibilă o prezență la vot, la alegerile europene și prezidențiale, de două-trei procente? Nu ar fi asta cea mai calmă, mai așezată, mai democratică formă de revoltă?

Doar în felul acesta, cu adevărat încrezători în noi și responsabili, am putea avea șansa să schimbăm portretul-robot al politicianului român.

Am uitat, pentru o clipă, că sîntem în România. Revin.

După douăzeci și patru de ani de cînd am primit libertatea prin decrete ale CPUN și FSN, termopanele și reclamele au schimbat fața României. Fețele oamenilor au rămas însă, în bună parte, tot încremenite, tot fără expresie, fără viață.