1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

NATO şi conflictul transnistrean

Preşedintele Traian Băsescu a evocat dorinţa NATO de a vedea conflictul transnistrean rezolvat “pe cale diplomatică”, dar nu a explicat mai limpede care este poziţia României.

default

Preşedintele României, Traian Băsescu

Preşedintele Traian Băsescu a făcut la întoarcerea de la Chicago câteva declaraţii consistente despre concluziile reuniunii NATO şi mai ales despre implicaţiile asupra politicii româneşti. Printre expunerile şi comentariile mai largi, lipsite de echivoc s-au strecurat însă şi câteva aluzii şi indicaţii sumare.

Preşedintele a amintit acele prevederi ale Declaraţiei (la art. 49 şi 52) care ar avea o relevanţă directă asupra “securităţii energetice şi cibernetice” a României, dar nu a dezvoltat subiectul. Ştim însă că preşedintele invocase argumentul securităţii energetice în favoarea exploatării gazelor de şist şi mai ştim că în timpul acestei vizite la Chicago a avut o întâlnire şi cu reprezentanţi ai companiei americane Chevron, implicate în exploatările de acest tip în România.

Îndeobşte, gazele ruseşti sunt privite în România ca sursă de dependenţă politică şi ca limitare a suveranităţii. Dar dacă în cazul acesta aluzia este destul de  transparentă, alte declaraţii par piesele unui puzzle încă nerezolvat.

De pildă, preşedintele a menţionat şi art. 47 al Declaraţiei summitului de la Chicago referitoare la conflictele îngheţate cu o menţiune directă la Transnistria, căreia NATO îi doreşte “o soluţionare pe cale diplomatică”. În legătură cu poziţia României, preşedintele a spus numai că se pronunţă în toate cazurile de acest fel pentru respectarea integrităţii teritoriale a statelor.

Se înţelege că este destul de puţin pentru a descifra cu adevărat poziţia României, într-un dosar atît de complicat şi cu atâtea nuanţe. Conservarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova presupune în realitate un spectru larg de variante posibile, de la capitularea completă a Transnistriei şi întoarcerea ei necondiţionată în cadrele statului moldovean şi până la soluţia federativă, care a părut pînă acum cu totul detestabilă la Chişinău.

În 2003 , Chişinăul respingea Memorandumul Kozak, care propunea ca soluţie a conflictului federalizarea Republicii Moldova şi integrarea Transnistriei ca stat autonom în cadrul federaţiei. Trupele ruseşti ar fi continuat, se înţelege, să fie staţionate în stânga Nistrului ca o garanţie a păcii.

În esenţă, planul Kozak presupunea o recunoaştere internaţională a influenţei ruseşti în regiune. Pur teoretic se pot imagina şi alte soluţii, deşi, ţinând seama de realitatea politică şi socială din această regiune, ar fi puţin probabile.

Soluţia diplomatică pe care o are NATO în vedere şi pe care a evocat-o preşedintele este la rândul ei ceva foarte vag, căci nu explică între cine şi cine ar urma să se poarte negocierile şi care ar fi părţile menite să ajungă “pe cale diplomatică” la un acord.

Cert este, că Grigori Karasin, adjunctul ministrului de externe al Federaţiei Ruse, iniţiase încă din toamna anului trecut discuţii cu premierul Vlad Filat pe tema diferendului transnistrean, prefigurând astfel posibilitatea ca autorităţile de la Tiraspol (Moscova) şi Chişinău să ajungă singure la un acord pe această temă.

Iar în primăvara acestui an, trimisul special al Rusiei la Tiraspol, Dmitri Rogozin, ameninţa Chişinăul că va fi obligat să plătească datoriile Transnistriei dacă nu îi acceptă pe reprezentanţii acestei provincii ca parte egală la negocieri. De altfel, niciodată nu a fost vorba de altceva decât de "soluţii diplomatice", aşa încât se poate spune că formularea invocată la sumitul NATO este destul de opacă.