Nabucco: Puţină diplomaţie, şi mai puţină economie

Naşterea Nabucco a fost o temă seacă a zilei, ieri, la Bucureşti. Proiectul de alimentare cu gaz central-asiatic a Europei este, încă, învăluit într-un nor de necunoscute şi variabile. În fapt, au trecut şapte ani de când statele participante în constituirea megaîntreprinderii tatonează ideea proiectului fără să progreseze în vreun fel.

Acordul semnat ieri la Ankara nu diferă, în mare, de ideile expuse în faza iniţială dar nici nu acoperă toate punctele sensibile. Primul dintre ele – şi cel mai puţin pus pe tapet – este legat de garantarea surselor primare, cu alte cuvinte, de independenţa decizională a multora dintre furnizorii proiectului. Până la stabilizarea semnificativă a Irakului şi până la o eventuală reaşezare a poziţiei Iranului pe harta politică a geolumii, când vorbim despre furnizori ne referim exclusiv la foste republici sovietice. Or, deocamdată, nimeni nu poate face afirmaţii categorice cu privire la relaţiile de culise dintre statele central-asiatice desprinse din Uniunea Sovietică şi polul regional de putere, Moscova.

Pe de altă parte, importanţa Turciei în proiectul Nabucco nu simplifică deloc relaţiile Ankarei cu diverse capitale vest-europene (Paris, Viena şi Berlin, de exemplu, reticente la încheierea negocierilor de integrare europeană a Turciei). În altă ordine de idei, Ankara a solicitat dreptul de a exploata 15% din gazul transportat de Nabucco, cerinţă primită cu reţinere la Bruxelles.

Reţinere a manifestat şi ministrul român de Externe, Cristian Diaconescu, intervievat de televiziunea publică de la Bucureşti. Acceptând nevoia de securitate energetică a Uniunii Europene şi, mai ales, temerea partenerilor comunitari ca fiind ilustrabile tocmai prin gesturile Moscovei, din ultimele ierni, Diaconescu a subliniat că proiectul Nabucco nu este un semn de ostilitate la adresa Rusiei.

În fapt, ceea ce se discută de ani de zile nu are decât o componentă diplomatică. Partea economică a proiectului se află într-o fază embrionară, din totalul costurilor, cifrate la circa opt miliarde de euro, identificându-se, până acum, ceva mai puţin de un sfert de miliard. Ar mai fi, la o adică, participarea publică a fiecărui stat în parte – ceea ce, în cazul României, s-ar ridica la o sumă de circa 700 de milioane de euro. Se estimează că scăderea preţului oţelului ar putea duce la o revizuire în scădere a costurilor totale ale proiectului.

Până la acoperirea necesarului suplimentar de resurse financiare, proiectul Nabucco rămâne o declaraţie de intenţie politică a statelor participante, un semnal al afinităţilor diplomatice. În întreg acest peisaj, doar România are, însă, o poziţie monocoloră, de vreme ce Bulgaria, Ungaria şi Austria sunt implicate şi în propunerea de gazoduct avansată de Rusia, South Stream.

Deocamdată, singura voce optimistă de la Bucureşti este cea a ministrului Energiei, Adriean Videanu, acesta fiind de părere că, prin semnarea, la Ankara, a acordului Nabucco, România îşi câştigă independenţa energetică. În realitate, în eventualitatea lansării proiectului, România îşi va reduce într-o manieră considerabilă dependenţa de gazele ruseşti, fără a o elimina. Pe de altă parte, Videanu a mai vehiculat, acum câteva luni, informaţii despre un acord de patru miliarde de euro pe care România l-ar fi semnat cu Gazprom în vederea achiziţionării directe de gaz rusesc. Reprezentanţii gigantului moscovit au aflat, însă, despre asta de la jurnaliştii români.

Autor: Cristian Ştefănescu, Bucureşti

Redactor: Robert Schwartz