Năstadze

Pe Adrian Năstase, premierul României, nu-l dă curajul afară din casă. El a reintrodus girofarul în politica românească, el a lansat moda body-guarzilor ce-l vegheau douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru chiar pe vremea când nu era nici prim-ministru, nici şef de partid, el a făcut din România un puternic stat poliţienesc. Recenta vizită la Timişoara a fost premersă de măsuri de securitate aproape isterice: plantoane preventive la principalele instituţii pe unde avea să treacă ilustrul corp prim-ministerial, dislocări de sute de agenţi de pază, mobilizarea aparatului de partid şi de stat, în fine, tot tacâmul cunoscut de pe vremea lui Pingelică. O singură modificare de program: şeful guvernului a refuzat să-şi petreacă noaptea la hotelul "Internaţional", fosta reşedinţă a lui Ceauşescu. Nu din oroare faţă de fantoma Împuşcatului, ci pentru că respectiva clădire a intrat, parţial, în proprietatea fraţilor Tender. Evident, fără nici un ajutor din partea P.S.D.!

Meditam la alianţa obligatorie între conducători şi forţe de ordine şi mi-e greu să înţeleg acest efect pervers al democraţiei: teama înspăimântătoare a celor aleşi de cei care i-au ales. Oare de ce le-o fi aşa frică miniştrilor, parlamentarilor şi preşedinţilor să umble fără pază? Dacă sunt chiar atât de iubiţi pe cât arată sondajele IMAS, ce-i sperie în halul ăsta? Or fi românii o naţie de criminali, gata să strângă de gât, la colţ de stradă, floarea politichiei naţionale? Sau, dimpotrivă, politicienii bănuie că populaţia ar avea motive să-i împuşte dacă ar şti în amănunt ce s-a ales de imensele promisiuni demagogice din campania electorală?
Ceea ce se întâmplă în Georgia ar trebui să-i înfricoşeze şi pe stăpânii României. Există o limită a minciunii, există o limită a răbdării, dar, mai ales, există o limită a fidelităţii organelor de pază faţă de cei păziţi. În decembrie 1989, lucrurile au stat exact la fel: cei mai grăbiţi să "fraternizeze" cu populaţia revoltată au fost chiar gărzile de corp ale dictatorului! Bătrânul kaghebist Şevarnadze a încercat s-o facă pe grozavul, pretinzând că opoziţia revoltată a fost lăsată să pătrundă în parlament cu voia lui: "Am cerut ministrului de interne să-i lase să treacă, deşi aş fi putut ordona să se facă uz de arme". I-o fi lăsat, nu zic, dar cum se explică faptul că "poliţia a pactizat rapid cu protestatarii, eliberând bulevardul care duce spre sediul preşedinţiei şi făcând semnul victoriei, în vreme ce civilii îi îmbrăţişau şi le ofereau flori". Sună cunoscut, nu?

Subiectul de mai sus se impune în perspectiva viitoarelor alegeri de la noi. Manipularea batjocoritoare a datei votului, hărţuirea nemiloasă a opoziţiei, controlul tiranic asupra posturilor de televiziune şi a majortităţii presei scrise arată că la Bucureşti avem o clonă a dictatorului de la Tbilisi. Or fi ei, şefii poliţiei, jandarmeriei şi armatei oameni de casă ai conducătorilor supremi din Piaţa Victoriei şi de la Cotroceni. Dar credeţi că în Georgia nu erau? Când putregaiul a început să fermenteze, toţi aceşti indivizi şi-au adus aminte că e mai bine să-şi păzească propria cămaşă cazonă decât paltonul din lână fină al stăpânului.

Premierul României şi echipa de susţinători ar cam trebui să ia aminte la modelul revoluţiei din Georgia. Pentru binele lui, dar şi al pesedeilor, e de preferat un Năstase (fie şi "patru-case") circulând liber, unui Năstadze trăind cu întreaga familie într-o cazarmă. Chiar dacă pe poarta ei scrie "România".