1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Muntele care naşte un şoarece

Modificarea Constituţiei nu mai este percepută astăzi ca o tentativă de refondare a statului, ci ca o strategie minoră cu obiective partizane.

default

Preşedintele Traian Băsescu a declarat că este gata să demisioneze dacă partidele vor cădea de acord asupra modificării Constituţiei până la finele actualei legislaturi. Scopul ar fi revenirea la mandatul de 4 ani pentru preşedintele de republică, în aşa fel încât alegerile prezidenţiale să coincidă cu cele parlamentare, aşa cum era prevăzut în Constituţia din 1991.

S-a cheltuit prea mult în ultimele campanii electorale şi partidele s-au declarat epuizate. În plus, există şi un argument de ordin general: cu cât sunt mai multe campanii electorale, cu atât proliferează şi promisiunile indecente, precum cele din toamna lui 2008: aşadar, înapoi la Constituţia de la 1991.

Dar în aceste noi circumstanţe şi sub presiunea reînnoită a alegerilor, proiectul de modificare a Constituţiei tinde să se reducă, în cele din urmă, la o sumară revizuire.

Mobilurile iniţiale au fost, în orice caz, abandonate. În 2005 şi 2006, pe valul unei schimbări politice spectaculoase, se organizau primele dezbateri publice pe tema modificării Constituţiei, la care participau politicieni şi jurişti ca Valeriu Stoica, intelectuali cu vocaţia reflecţiei ideologice ca Vladimir Tismăneanu, filosofi în esenţă apolitici ca Gabriel Liiceanu şi destui tineri formaţi în şcoli occidentale, care se vedeau pe sine ca o nouă generaţie de paşoptişti.

La una din primele reuniuni pe această temă, Gabriel Liiceanu a încercat să formuleze principiul însuşi ce urma să guverneze rescrierea Constituţiei: “Politicianul care ne reprezintă, spunea atunci filosoful, nu este stăpânul, ci slujitorul nostru”.

Formulat astfel – ca redefinire radicală a relaţiei dintre guvernaţi şi guvernanţi - proiectul conţinea toate premisele unui şantier naţional de anvergură. Chiar dacă juriştii au respins ideea unei Constituţii integral noi, invocând riscul discontinuităţii instituţionale, se impusese totuşi exigenţa unor înnoiri conceptuale majore.

Fie că se rescria integral Constituţia (cum propunea Gabriel Liiceanu), fie că se recurgea la varianta modificării ei în Parlament, după o lungă dezbatere de cel puţin doi ani (cum propunea Valeriu Stoica), se avea în vedere un amplu proces de reflecţie politică şi istorică, menit să schimbe întregul curs al istoriei româneşti de după 1989.

În aparenţă, proiectul iniţial avea să fie continuat prin înfiinţarea unei comisii prezidenţiale pentru analiza sistemului constituţional, dar era vorba în realitate de o restrângere destul de mare a obiectivelor iniţiale. Raportul, surprinzător de sumar, părea să-şi propună cel mult să pună la dispoziţia preşedintelui argumentele necesare pentru câteva modificări funcţionale.

Dar pe lângă ceea ce a urmat chiar şi raportul acesta a părut să fie o operă amplă de reflecţie constituţională.

Cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2009 preşedintele a organizat un referendum pentru desfiinţarea Senatului, fără să organizeze în prealabil niciun fel de dezbatere publică. Un mare proiect politic naţional, aşa cum se prefigurase la început, se transformase în cele din urmă într-o simplă tactică electorală.

Urmarea nefericită este că astăzi modificarea Constituţiei nu mai este percepută ca o tentativă de refondare a statului şi nici măcar ca o adaptare oportună ca aceea din 2003 din preajma admiterii în UE, ci pur şi simplu ca o tăioasă luptă politică cu obiective minore.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu