Munca şi Capitalul

Primul ministru Emil Boc continuă consultările în parlament pe tema Codului Muncii, pe care intenţionează să-l promoveze prin angajarea răspunderii.

Guvernul şi-a propus să elimine din legislaţia actuală a muncii acele condiţii prea constrângătoare pentru angajatori, oferind acestora mai multă libertate în administrarea resurselor. Pe scurt, concedieri mai uşoare, dar şi angajări mai uşoare.

Actuala reglementare este datorată guvernului Năstase, care a promovat legea prin angajarea răspunderii în 9 decembrie 2002. Prim-ministrul de atunci anunţa că scopul legii este să pună de acord legislaţia românească cu “Europa socială” şi, în esenţă, să limiteze abuzurile patronale.

Din multe puncte de vedere, legislaţia adoptată în 2003 era însă prea optimistă, deoarece lua ca model ceea ce se numea pe atunci cu o mare încredere “Europa socială”.

Între timp însă, “Europa socială” a început să-şi pună, ea însăşi, serioase întrebări cu privire la posibilitatea de a menţine standardele.

Aşa cum arăta Adrian Năstase în discursul său din faţa camerelor reunite, România se pregătea să intre în UE (înţeleasă deopotrivă ca uniune de state şi, într-un mod mai difuz, ca ideal de viaţă), luând ca model legislaţia ţărilor cele mai avansate în termeni de stabilitate a raporturilor de muncă.

Ca în multe alte planuri sociale, România se grăbea să adopte modelul vestic, uitând că nu dispune de toate atuurile unei economii capitaliste competititive şi de un capital uman ridicat.

Codul muncii vs capitalul străin

În subsidiar, Codul muncii adoptat de guvernul Năstase era însă o replică şi o formă de compensare faţă de înlesnirile oferite capitalului străin. Anterior, guvernul Năstase îşi asumase răspunderea asupra Legii privind promovarea investiţiilor directe şi a Legii privind accelerarea privatizării, operând o ruptură salutară cu linia anterioară a guvernărilor PSD.

Dar, pe de altă parte, guvernul căuta să încadreze cu stricteţe capitalul (predominant) străin în forme menite să garanteze muncitorilor din România o mare stabilitate. PSD gândea în anii aceia că oferă astfel o compensaţie unei naţiuni care renunţase la „proprietăţile” şi la una din sursele suveranităţii sale.

Modul acesta de a privi economia a dominat copios primii 10 ani de la căderea comunismului, fiind bine reprezentat inclusiv în guvernul CDR. Reverberaţiile acelor dispute se mai aud de altfel şi astăzi în discursul acelora care deplâng privatizarea băncilor sau a societăţii Petrom.

În orice caz, Codul muncii din 2003 anticipa o economie stabilă, cu o piaţă a muncii calmă şi fără mari dezechilibre demografice.

Realitatea urma să fie alta. După nici şase ani economia a intrat în recesiune; investiţiile străine au scăzut; forţa de muncă a migrat şi continuă să migreze masiv. Garanţiile luate împotriva abuzului potenţial al capitalului străin şi asigurările date lucrătorilor autohtoni s-au dovedit inutile şi contraproductive. Este nevoie, aşadar, de o schimbare.

Guvernul Boc nu a prezentat până în prezent o formă finală a noului Cod. Dar, în principiu, îşi propune o lege care să permită absorbţia unei forţe de muncă slab calificată şi care reprezintă marea parte a contingentului activ din România.

Patronul va putea angaja cu ziua, va putea angaja pe termen scurt şi îi va putea concedia pe cei nepricepuţi sau nepotriviţi într-un fel sau altul.

În termeni tehnici, diferenţa dintre vechiul cod şi noul cod este că primul pune accentul pe contractele de muncă pe termen nedeterminat, în timp ce al doilea oferă un spaţiu mai larg contractelor pe termen determinat.

În esenţă, Codul intenţionează să elimine capcanele în care a fost atras antreprenorul de vechea lege şi să-i ofere acestuia mai multă libertate de mişcare.

De remarcat este că sindicatele nu opun o rezistenţă atât de mare pe cât lasă să se vadă o anumită retorică agresivă şi amplificată peste măsură. În trecut, privatizarea industriilor, investiţiile şi capitalul străin erau subiecte tratate în strânsă legătură cu existenţa şi suveranitatea naţională.

Un naţionalism subînţeles susţinea toate revendicările sociale majore din primii ai tranziţiei, oferindu-le o aură nefirească. Statul era prin excelenţă naţional (în consecinţă bun), în timp ce Capitalul era de regulă străin (în consecinţă rău).

Astăzi însă, statul nu mai trezeşte deloc aceeaşi încredere sacrosanctă, iar “străinătatea” a devenit prin migraţie un spaţiu aproape familiar.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu