1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Multiculturalitate şi fals istoric

Aplicată politicii româneşti şi problematicii complicate a minorităţilor istorice, multiculturalitatea produce mai curând neînţelegeri şi soluţii greşite.

default

Premierul Mihai Răzvan Ungureanu, implicat în dezbaterea privind multiculturalismul

În politica românească a fost introdusă o noţiune îndoielnică: multiculturalitatea. Apărut ciudat acum vreo 15 ani în dezbaterile despre universitatea de la Cluj, termenul a fost naturalizat şi este utilizat astăzi de multă lume fără nicio rezervă critică. În mod semnificativ, primul ministru, Mihai Răzvan Ungureanu nu face excepţie. Vorbind despre subiectul fierbinte al UMF de la Târgu-Mureş, primul ministru a spus că: „soluţia tehnică posibilă trebuie să respecte Legea Învăţământului, principiul autonomiei universitare şi multiculturalitatea”.

Ce înseamnă însă multiculturalitate? Noţiunea aceasta, foarte nouă încă, nu are absolut nicio legătură cu realitatea istorică şi socială din România. Termenul apărut aproximativ prin anii 80 ai secolului trecut reprezintă o idee politică menită să trateze problemele unei societăţi de imigraţie, aşa cum au devenit în ultima jumătate de secol Statele Unite şi Europa Occidentală.

Dacă imigraţia americană iniţială a condus la o fuziune remarcabilă şi la un veritabil succes de edificare naţională, ulterior noile valuri de imigraţie asiatică şi din America Latină au pus mari probleme. În vestul Europei, valurile de imigranţi africani şi orientali, mulţi dintre ei aparţinând lumii islamice rezistente la asimilare au provocat probleme identice care explică succesul temporar al noţiunii.

Recent în Marea Britanie şi în Germania, tot mai mulţi lideri politici au anunţat eşecul acestor politici, ceea ce iarăşi nu ar trebui să aibă nicio consecinţă asupra dezbaterii politice din România. În esenţă, multiculturalismul a presupus politici privitoare la grupurile de imigranţi greu asimilabili, menite să le asigure un spaţiu distinct de manifestare, laolaltă cu o campanie publică de combatere a discriminării sau, cu alte cuvinte, de creştere a gradului de acceptare din partea societăţii gazdă.

Cele mai multe străduinţe au fost depuse peste tot în legătură cu eşecul şcolar şi cu incapacitatea ulterioară a noilor imigranţi de a-şi găsi un loc pe piaţa muncii din ţările de destinaţie. Eşecul şcolar şi cel economic au provocat adesea o surescitare identitară, aşa cum s-a putut vedea recent în cazul revoltelor din periferiile unor capitale occidentale. În consecinţă, eşuată sau nu, ideea „multiculti”, e cu totul străină de realitatea românească.

România nu este o ţară de imigraţie

În Transilvania istorică, chiar dacă românii, ungurii şi saşii au rămas realităţi distincte, „esenţe” ireductibile, dificultăţile convieţuirii nu pot fi puse în termenii multiculturalismului. Nici măcar americanii nu îşi descriu istoria în termenii aceştia, primele valuri de imigraţie fiind percepute ca o colonizare. Primii americani par aşadar mai curând colonişti şi nu imigranţi, aşa cum sunt descrişi hispanicii din ultimile decenii. România nu este însă nici pe departe o ţară de imigraţie şi de aceea transplantarea termenului de „multiculti” este cel puţin stranie.

În discursul politic românesc multiculturalitatea pare să fie însă un instrument politic ambiguu. Împrumutat din discursul politic occidental cu vreo 15 ani în urmă, pe vremea în care se afla încă la apogeul său militant, termenul acesta a guvernat la Cluj o organizare universitară care a permis pe de o parte, în condiţiile naţionalismului agresiv al PUNR, acordarea unor drepturi minorităţii maghiare, dar care a creat, pe de altă parte, o platformă menită să descurajeze revendicările maximale. Ideea multiculturalităţii neagă aşadar intâietatea istorică a Universităţii maghiare, oferind un cadru conceptual de natură să asigure supravieţuirea compromisului.

Primul ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, a utilizat termenul cu exact aceleaşi intenţii ambigue. Nevoit să accepte solicitările UDMR, el a justificat separarea secţiei maghiare de cea română la UMF din Târgu Mureş cu argumentul multiculturalităţii. Se ştie că într-o anumită măsură, „multiculti” îngăduie şi recomandă o separare, pe care o justifică în ultimă instanţă cu ideea relativismului antropologic. Multiculturalismul este ideologia unei societăţi care a încetat să se considere superioară şi care caută soluţii politice în acord cu propriul său relativism.

De aici se pot trage câteva concluzii. În primul rând, guvernul abordează pe mai departe tema maghiară, comiţând o fraudă de interpretare istorică. În al doilea rând este evident că ideea multiculturalităţii conduce mereu la soluţii absurde. Secţia maghiară, dacă se va înfiinţa, nu va fi în mod oficial maghiară, ci o secţie „multiculti” cu engleză, maghiară şi în viitor, pesemne, germană.

„Sper ca, la un moment dat, să înţelegem multiculturalitatea şi prin limba germană”, a mai spus noul şef al Guvernului. Atâta doar că nimeni nu a cerut o secţie în limba engleză sau în limba germană. Cele două limbi de studiu sunt pure ficţiuni menite să justifice o abordare cu totul greşită. Faptul că în fruntea guvernului se află un istoric universitar preţuit nu pare deloc o garanţie că politica românească e capabilă să depăşească presupoziţiile greşite şi să abordeze cu mai mult curaj adevărul istoric.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz