1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Muşcături, înţepături, apucături

Se „muşcă” mult în România, în aceste zile. Civilizaţia? Legea? Bunul simţ? Statul de drept? Democraţia liberală? Contează prea puţin. Sau au dispărut cu totul…

Traian Băsescu după referendumul eşuat

Traian Băsescu după referendumul eşuat

„Politicienii”, a declarat un analist financiar, „trebuie să înţeleagă faptul că orice prelungire a acestui scandal politic „muşcă” din creşterea economică”. Perfect adevărat. Dar cui, din rândul guvernanţilor actuali, i-a păsat până acum în mod convingător de soarta economiei naţionale?

Nu-i vorbă, apucături de mahala, împunsături, înţepături şi muşcături printre politicienii de pe malul Dâmboviţei mai fură multe în trecut. Cu doar câteva săptămâni înainte un actor, cândva preţuit, devenit ulterior demnitar USL-ist şi ministru incompatibil se arătase nu doar disperat, ci dornic de-a dreptul „să muşte” şi el.

Plin de poftă de scandal voia să „lupte, să muncească, n-avea cu cine”. Şi, deşi liderul său de partid, devenit preşedinte cu înclinaţii de uzurpator încercase să-l liniştească - „eşti tare, crede-mă, eşti mare” -, deznădăjduitul artist-politician îşi defulase furia pe Traian Băsescu recunoscând că avusese un sentiment foarte serios al fiinţei. Avusese, „foarte serios, sentimentul că nu e chiar vicepreşedinte”.

Adică, mai pe şleau, că nu e destulă nevoie de el. Tocmai de el, „care ar fi vrut să se ducă, să se zbată, să muşte, să rupă, să…tot ce trebuie”, tocmai de acest erou al luptei contra „inamicului public numărul unu” nu fusese, iată, prea mare nevoie. Alţii au părut să muşte net mai eficient decât un Diaconu.

Date fiind aceste alese sentimente reiese că la Bucureşti, în anumite medii, canibalismul politic, „cu tot ce trebuie” să implice el, este de multă vreme în toi.

Din nefericire, soluţia nu se întrevede. Setea şi foamea de putere absolută nu se lasă, iată, potolite cu una cu două. Şi cu atât mai puţin cu o nefericită de sentinţă a Curţii Constituţionale.

Cenzuraţi, copţi, opărâţi, pe scurt, scoşi din minţi de hotărârea CCR care cere reinstalarea la Cotroceni a şefului ales al statului, adversarii preşedintelui, departe de a se conforma verdictului justiţiei, par înclinaţi să opteze pentru o nouă şi mult mai muşcătoare tactică.

Preşedintele interimar, care se vede mazilit din prea-iubitul său fotoliu nu s-a dat în lături să recurgă la un limbaj de şef mafiot care ordonă lichidarea „naşului” rival. Mai belicos decât oricând, Crin Antonescu, omul care, evident, nu mai are de gând să-şi ţină cuvântul şi să se retragă din politică aşa cum a promis pentru cazul invalidării referendumului, şi-a înfipt şi el, colţii în duşmanul poporului. A cerut nici mai mult nici mai puţin decât „eliminarea” regimului Băsescu.

În afară de a declanşa încă un atac sub centură, de o duritate ieşită din comun, împotriva cancelarului Germaniei, Antonescu a mai revendicat şi „eliberarea României”, evocând o nouă procedură de "suspendare a preşedintelui".

Nici amicul său la toartă PSD-ist nu s-a lăsat mult mai prejos. Premierul plagiator s-a repezit cu furie într-o judecătoare a CCR. A criticat-o fără milă. Fiindcă ea, prea competentă pentru a putea să valideze demiterea preşedintelui ales, n-a binevoit să asculte de ordinele neruşinate ale USL şi a votat corect.

Concomitent, Victor Ponta şi-a manifestat odată în plus dispreţul faţă de justiţie şi independenţa ei afirmând că sentinţa Curţii Supreme ar nesocoti pasămite voinţa poporului, că ar fi, auzi lume, nedreaptă, ba chiar, culmea, „ilegală”.

Demonstrând actualitatea fabuloasă a Fermei Animalelor, la ordinul dulăilor mai mari s-au pus pe un lătrat stăruitor şi căţeii orwellieni mai mici.

Un soldat de partid din oştirea de jurnalişti obedienţi de care dispun antenele voiculesciene nu s-a mulţumit să declare şi el „coabitarea” imposibilă. El a solicitat de pildă, cu o agresivitate de limbaj prea puţin reproductibilă, nemaiîntâlnită în lumea jurnalismului civilizat, ieşirea în stradă a oamenilor şi proteste menite să obţină debarcarea preşedintelui ales.

Se practică aşadar în continuare, cu voluptate şi cu impunitate instigarea, aţâţarea, asmuţirea, se exersează agresivitatea la adresa instituţiilor legitime, a celor care împart dreptatea, a celor aleşi în funcţii şi îndepărtaţi abuziv de pucişti. Se cheamă nu doar la nesupunere civică, la rezistenţă faţă de o sentinţă a judecătorilor supremi, ci, tot mai frecvent, la violenţe de stradă.

La Bucureşti se agită verbal împotriva lui Băsescu şi a CCR cu asemenea virulenţă, încât e greu de crezut că îndărătul acestei agravări şi vehemenţe se ascunde altceva decât un nou calcul, deosebit de cinic, al puciştilor din iunie-iulie.

Prin alimentarea speculaţiilor privind iţirea spectrului unui război civil, se speră poate ca preşedintele ales să fie intimidat şi covârşit. Sub presiunea „celor 7,5 milioane de români” care ar fi votat pentru demiterea sa la referendumul invalidat şi a eventualităţii unor vărsări de sânge, Băsescu s-ar putea simţi obligat moral să-şi dea demisia.

Şefului statului i se cere, pe de o parte, o demisie, dictată de raţiuni chipurile etice şi patriotice, de „bun simţ” cum a spus Ion Iliescu. Iar pe de alta se incită, cu imprevizibile efecte, la demonstraţii şi violenţe. Iar aceasta într-o ţară cotropită nu odată, în special sub actualul preşedinte de onoare al PSD, de catastrofa sângeroasă a mineriadelor. Imoralitatea şi impertinenţa unor astfel de presiuni la adresa lui Traian Băsescusunt greu de egalat.

De atâta ură iscată de politrucii aflaţi la pupitru, la Bucureşti, şi răspândită ceas de ceas, pe varii sticle, de armata lor de lachei, civilizaţia a devenit parcă dispensabilă. A devenit o haină care se lasă şi se uită în veci la garderobă. Pentru acoperirea nudităţii i se preferă un surogat ideologic propagând un anti-băsism de epocă de piatră.

Talibanismul instigărilor n-are nici o şansă să înceteze până după alegerile din această toamnă. În aceste condiţii muşcătoare, pacea, atât de necesară şi coabitarea, atât de dezirabilă, fie şi cu un preşedinte foarte slăbit de încercările prin care a fost nevoit să treacă, par, cu adevărat, utopice.