1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Morala milei universale

Dezbaterea din presa europeană este cu totul decepționantă prin carența de reflecție rațională și prin recursul excesiv la emoție.

Un membru al Parlamentului de la București scria într-un editorial că România trebuie să primească mai mulți imigranți. El nu a spus că ar fi bine, s-ar cuveni, că nu ar strica sau că ne-ar ajuta și pe noi în vreun fel, ci a exprimat un imperativ categoric: trebuie. Dar în numele a ce?

Înainte de a răspunde să deschidem o paranteză. Epoca noastră poate fi foarte bine descrisă prin expresia lui Gilles Lipovetsky, ”amurgul datoriei”, epocă în care constrângerile morale severe au fost abolite: ”stimulând în permanență valorile bunăstării individuale, era consumului a descalificat masiv formele rigoriste și disciplinare ale obligației morale, liturghia datoriei a devenit nepotrivită pentru o cultură materialistă și hedonistă întemeiată pe exaltarea eului și pe trăirea voluptăţilor efemere” (G. Lipovetsky). Nu contează acum dacă autorul scria cu dezaprobare sau dimpotrivă cu atașament intim, important e că descrierea sa este cum nu se poate mai exactă și că se potriveşte și cu ”ieșirea din religie”, despre care vorbește Marcel Gauchet. De fapt nimeni nu contestă că tocmai acesta este sensul evoluțiilor erecente: abolirea autorității tradiționale (”Dumnezeu a murit”). Și atunci ce înseamnă trebuie, rostit pe acest ton care nu îngăduie nicio discuție, nicio relativizare?

În 1993, când își scria cartea, Gilles Lipovetsky avea impresia că asistă la apariția unui nou discurs moralizator, dar unul soft, care ar fi renunțat cu totul la orice fel de constrângere: ”Mass-media caritate nu culpabilizează, nu dă lecții de morală, ci emoționează, amestecând buna dispoziție și plânsul reținut, varietățile și mărturiile intime, performanțele sportive și copii infirmi”.

Până la un punct așa a fost și acum. Poza cu băiatul înecat pe țărmul Mediteranei a avut exact acest efect, chiar dacă s-a vădit mai târziu că tatăl băiatului trăia în Turcia de 3 ani și că se afla el însuși la cârma bărcii care transporta imigranți, putând, de fapt, să fi fost el însuși o călăuză. De altfel tatăl a recunoscut că vina i-a aparținut în întregime.

Descrierea lui Lipovetsky a fost profetică: ”Această instituționalizare a moralei sentimentului nu ține doar de inteligența tactivă a celor care comunică, ea se înrădăcinează foarte adânc în dezvoltarea universului bunăstării individualiste. Departe de a duce pur și simplu la egoism sau la cinism, noua eră individualistă merge mână în mână cu ceea ce Nietzsche numea morala milei universale”. Într-adevăr la acest lucru asistăm astăzi, la instrumentalizarea milei, revărsate indistinct asupra tuturor celor care s-ar găsi în suferință.

Dar ceea ce a urmat a depășit toate așteptările filozofului francez. Se pare că presa-caritate nu se mai mulțumește astăzi să emoționeze, ea trasează imperative în toată puterea cuvântului și organizează vaste campanii de culpabilizare a celor care nu s-ar dovedi suficient de impresionabili. Cine nu s-a ”cutremurat” la vedera fotografiei lui Aylan a fost numit ”fascist”, ”hitlerist” sau cel puțin ”rasist”. Sunt vorbe grele care descalifică și exercită enorme presiuni morale asupra celor vizați.

Filosoful francez mai spune ceva care subliniază și mai bine locul în care s-a înșelat: ”etica datoriei era obligatorie, cea a sentimentului este aparent liberă, nemaiconstrîngând individul printr-o normă exterioară, impersonală și autoritară.” Realitatea este că de fapt, încetul cu încetul, se constituie o normă exterioară, care sancționează cu promptitudine toate abaterile și că tonul sentimental e tot mai mult dublat de unul culpabilizator.

Dezbaterea din presa europeană este cu totul decepționantă prin carența de reflecție rațională și prin recursul excesiv la emoție. Iar politica, așa cum am văzut, s-a conformat în prima clipă acestei emoții generalizate, pentru ca abia ulterior, cu jumătate de gură, să încerce să mai strecoare o judecată ponderată: ”Nu-i putem primi pe toți cei care fug din zonele de conflict sau din cele sărace și care vor să ajungă în Europa sau Germania”, a spus Thomas de Maizière, sâmbătă în cursul unui interviu apărut în Spiegel. Datele Eurostat publicate în 18 septembrie arătau că potrivit înregistrărilor făcute până la acea dată numai un imigrant din 5 provine din Siria. Dar este nefiresc că acest mesaj, singurul care poate constitui o politică, pare să fie o retractare, o formă de regres față de marea deschidere afișată în primul moment.