1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Monica Macovei, Beppe Grillo şi conservatorismul românesc

Poaradoxul politicii româneşti este că pune uneori laolaltă extreme care în politica occidentală ar fi ireconciliabile.

Moţiunea “Reformiştii” susţinută de Monica Macovei poate fi descrisă şi ca o platformă a celor care nu au acces direct la politică. Niciunul dintre semnatarii cu notorietate ai acestei moţiuni nu sunt membri ai Parlamentului de la Bucureşti şi nu fac parte din administraţia locală. Monica Macovei şi Cristian Preda sunt deputaţi europeni şi nu au candidat niciodată în alegerile naţionale, Teodor Baconschi şi Adrian Papahagi au pierdut alegerile de anul trecut, Sever Voinescu nici măcar nu a mai candidat, iar Ionuţ Popescu nu mai este nici el parlamentar din 2008. De asemenea nici fostul deputat de Iaşi, Marius Spînu, nu mai este de anul trecut membru al Parlamentului.

Majoritatea semnatarilor moţiunii nu au deţinut niciodată vreo poziţie vizibilă în cadrul partidului sau în cadrul altor partide cum ar fi PNL sau PLD. De aceea am putea spune că, tipologic, semnatarii acestui document programatic seamănă mai mult cu militanţii civici din zona ONG-urilor care au iniţiat în trecut „Un Parlament curat”. Ei au mai multe trăsături comune cu alegătorii lui Nicuşor Dan, decât cu militanţii politici propriu-zişi.

Ce-i drept, unii dintre semnatarii moţiunii au ajuns aici doar din disperare politică, căci nu cu multă vreme în urmă exprimau cele mai puternice antipatii faţă de unii dintre colegii lor actuali, dar în general, „reformiştii” sunt, aşa cum îi arată şi numele, grillişti în versiune românească. Ideea axială după care clasa politică, iremediabil coruptă, ar trebui înlocuită cu „oameni curaţi”, idee pe care Monica Macovei a exprimat-o cu multă insistenţă, este exact ceea ce caracterizează mai mult partidul lui Beppe Grillo (Il Movimento 5 Stelle).

În general s-a făcut mare caz de „populismul” lui Grillo şi anti-europeismul său, dar acestea nu sunt decât expresiile derivate ale preocupării sale de a reforma politica însăşi, aşezând la temelia ei cinstea, gratuitatea şi transparenţa. Utopişti sau nu, sinceri sau demagogi, este cert că nu există în Europa alţi activişti care să vorbească cu mai multă pasiune despre convertirea politicii în „ceva frumos”. Grilliştii au blocat până acum formarea unei majorităţi în Italia şi au pus pe jar guverne ca al Germaniei, dar au produs în schimb un puternic curent critic în societatea italiană decepţionată profund de neputinţa clasei politice tradiţionale. Diferenţa este că, în România, grillismul a rămas în ONG-uri şi din numeroase motive nu a devenit un curent popular. A existat poate un mic fior anul trecut atunci când Nicuşor Dan a candidat la primăria Capitalei, dar insuccesul său a stins apoi orice elan asemănător.

Aşadar gruparea „Reformiştii” conţine ceva din ambianţa contestaţiei lui Grillo, chiar dacă documentul scris şi prezentat public nu exprimă decât o mică parte. O grupare politică nu se defineşte numai prin documentele sale scrise, ba de multe ori acestea sunt cele mai puţin relevante. În orice caz, grupul „reformiştilor” sunt, pe de o parte, grillişti şi, pe de altă parte, conservatori care aveau nevoie de un vehicul.

De aici rezultă aspectul puţin ciudat al grupării, dar nu atât pentru că ideile lor nu s-ar putea armoniza, ci pentru că aşează laolaltă personalităţi complet diferite, dacă nu chiar incompatibile. Grilliştii sunt entuziaştii schimbării şi, inevitabil, au o structură sufletească de stânga. Pe cînd ceilalţi care au introdus în documentul scris al moţiunii subiecte cum ar fi avortul sau locul Bisericii în democraţia modernă exprimă o sensibilitate conservatoare cu totul diferită. Ideile lor ar putea merge împreună doar dacă reformismul acceptă să intre în cadre conservatoare sau, ca să evităm paradoxul, dacă integritatea politică este ataşată moralei tradiţionale şi nu elanului post-modern care a cuprins democraţiile vestice. Este o realitate pe care un sociolog ca Gilles Lipovetsky a descris-o atât de bine, punând în evidenţă avansul unui curent social moralizant, simultan cu dispariţia autorităţii tradiţionale. Grillismul şi mişcarea românească „Un parlament curat” merg cu siguranţă în sensul acestui moralism de după „moartea datoriei morale”.

De ce au ales atunci conservatorii şi grilliştii să meargă împreună? În primul rând pentru că şi unii şi alţii sunt prea slabi ca să meargă separat şi, în al doilea rând, pentru că au ceva în comun şi anume faptul că se află în afara centrelor de putere, într-o „marginalitate” care îi face fatalmente solidari.

Ce-i drept grilliştii sunt nelalocul lor într-un partid vechi, căci o „revoluţie”, o înnoire radicală, aşa cum au ei în vedere, pretinde mai curând o grupare nouă la fel ca în Italia, capabilă să cucerească pieţele publice şi să adune laolaltă sute de mii de oameni. Dar nici ceilalţi nu ar avea motive să se simtă mai bine într-un partid pe care îl acuză neîncetat de „fesenism”.