1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Modelul francez

România a imitat modelul constituţional francez, producând un sistem politic care nu funcţionează. Este poate momentul să preia şi părţile bune.

Consiliul Constituţional francez a invalidat recent conturile de campanie ale fostului preşedinte Nicolas Sarkozy. Pentru România este o ştire importantă din cel puţin două motive: pentru că instituţia similară de la Bucureşti a fost copiată după cea franceză şi pentru că aduce aminte, prin contrast, de starea moralmente deplorabilă în care se găseşte Curtea Constituţională din România. Aleasă cu predilecţie după criteriul loialităţii politice, curtea de jurisdicţie constituţională de la Bucureşti uimeşte de fiecare dată prin precizia cu care confirmă ipotezele cele mai întunecate.

Or, la Paris s-a întâmplat ceva cu adevărat semnificativ. Presa franceză a exprimat chiar opinia că este o decizie istorică deoarece, judecătorii, care au fost aleşi direct sau indirect de chiar preşedintele Nicolas Sarkozy, nu au ezitat să ia o decizie severă împotriva acestuia. Indiferent de conţinutul ei, decizia Consiliului este o afirmare sonoră a independenţei sale.

Or, în România, judecătorii Curţii Constituţionale nu reuşeşc niciodată să dea o dovadă convingătoare a imparţialităţii lor. Şerpuiesc printre partide şi decizii, bruiază pistele, fac compromisuri tactice, dar în chestiuni care ţin de mecanismele vitale ale puterii, votează mereu aşa cum se aşteaptă oricine: adică în favoarea celor care i-au uimit. Această previzibilitate e o problemă. Ar fi de aceea nevoie de o excepţie sonoră, de o decizie asemănătoare cu cea din Franţa, menită să emancipeze instituţia şi să o înalţe la rangul pe care pretinde că-l deţine.

Să mai arătăm şi faptul că Franţa prin modul de numire al membrilor Consiliului Constituţional are la rândul ei nevoie de „demonstraţii”. Spre deosebire de Germania, Italia sau alte ţări în care judecătorii sunt numiţi de Parlament cu două treimi, în Franţa există un sistem care permite implicarea subiectivă mai puternică a preşedintelui şi a majorităţii aflate la putere. România a imitat de altfel sistemul francez. În propunerile iniţiale din cadrul Constituantei din 1990, instituţia menită să judece constituţionalitea legilor se numea chiar „Consiliul Constituţional”. Dar tocmai pentru că s-a lucrat cu ochii aţintiţi la modelul francez, acum ar trebui să se facă la fel. Curtea riscă altfel să fie percepută ca instrument docil aflat la dispoziţia preşedintelui.

Preşedintele Traian Băsescu a contribuit din plin la această stare de lucruri. El s-a distins prin alegerea unor judecători cu cariere obscure sau a unor oameni care par să-i datoreze prea mult. Cei de dinainte, Ion Iliescu şi PDSR făcuseră în aparenţă la fel, trimiţând la Curte politicieni retraşi la pensie ca premiu pentru întreaga carieră. Se ajunsese de aceea ca Adrian Năstase să fie apărat de Curtea Constituţională în 2005 împotriva majorităţii de atunci, aşa cum mai târziu Traian Băsescu era apărat de noua majoritate.

Să observăm însă că miza subordonării Curţii Constituţionale nu exista de la început, căci numai din 2004 instituţia dobândea acele prerogative care aveau să o transforme într-un arbitru politic. Până în 2004, Curtea Constituţională era în majoritatea ei un fel de „academie” a PDSR, cu importanţă mult mai redusă şi ale cărei decizii puteau fi infirmate în Parlament cu două treimi.

S-ar putea spune că numirile politice nu sunt chiar atât de grave. Decalajul care se produce între majoritatea din cadrul Curţii şi majoritatea parlamentară ar fi chiar elementul salutar de natură să stopeze abuzul majorităţii legiuitoare. Aşa scrie la carte, dar pentru ca teoria să funcţioneze mai este nevoie de ceva: de bună credinţă şi respect pentru adevăr.

Un fost preşedinte al Curţii Constituţionale spunea în cadrul unei dezbateri recente că singurul remediu ar fi ca judecătorii să fie numiţi din rândurile unor profesionişti care se bucură de mare reputaţie şi cărora le-ar fi pur şi simplu ruşine să emite o sentinţă prost argumentată. Dar dacă un judecător la Curte vine de nicăieri, dacă nu este cunoscut de nimeni şi prin urmare nu are o reputaţie de apărat, el devine fatalmente un servant al celui care l-a numit. Am putea adăuga că şi în cazul în care ar avea o reputaţie, aşa cum este procurorul Daniel Morar, ar trebui ca ea să fie cât de cât compatibilă cu rolul de judecător.

Cei care afirmă zgomotos că sunt gardieni ai statului de drept şi ai democraţei occidentale ar trebui, dacă nu fac simplă demagogie, să aibă în vedere cu prioritate modul de numire al judecătorilor la Curtea Constituţională.