1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Moartea albă de pe Dunăre

Aproape 30.000 de români şi sârbi sunt poluaţi de ani buni cu sterilul abandonat lângă exploatarea de cupru de la Moldova Nouă. Dunărea poate şi ea suferi de pe urma haldei neecologizate.

Se uită spre ferestruica mică, apoi la mine, se aduce de spate spre înainte şi, ca şi cum dincolo ar sta cineva, îmi întoarce spatele: "Pe aici dădeau leafa". Cândva, demult... Revine repede în prezent şi îşi vede pe mai departe de fărămiţat un bloc de beton, cândva un stâlp înalt de trei metri, acum doar o bucată de viitor moloz, lungă de trei metri. După ce-l va fi fost făcut pulbere se va alege cu vreo zece kilograme de fier. Un pumn de bani: la un preţ de puţin peste un leu pe kilogram, o zi de muncă înseamnă undeva în jurul a doi euro.

Fostelor birouri administrative ale flotaţiei miniere le-au căzut majoritatea pereţilor. Zidurile rămase, din loc în loc, în picioare au găuri dispuse succesiv, de parcă le-ar fi străpuns un proiectil. Ani de zile, banatitul de la Moldova Nouă a asigurat un trai la limita decenţei multora dintre locuitorii zonei în care Dunărea intră în România. Exploatarea cuprului de la Moldova Nouă nu a fost niciodată o operaţiune tehnologică simplă. Banatitul este o combinaţie de mult steril şi numai trei la sută resurse neferoase utile. Statisticile oficiale susţin că în subteranele din Clisura Dunării, sub munţii de pământuri nefolositoare, s-ar afla, totuşi, 30% din resursele de cupru ale României - ceea ce transformă obiectivul minier de la Moldova Nouă într-un element de strategie naţională. Ceea ce lipseşte, însă, e strategia, deşi, în 2010, când lichidatorii au evaluat insolventa întreprindere de stat Moldomin, zăcământul era estimat la 200 de milioane de tone de minereu, cu o valoare de un miliard de euro.

Praf pentru urmaşii urmaşilor minerilor

Mina de la Moldova nu mai dă cupru, ci fier vechi

Mina de la Moldova nu mai dă cupru, ci fier vechi

Pentru a ajunge la miezul exploatabil al problemei trebuie să faci mult praf. Şi să laşi mult praf în urmă, pe care îl vor mai respira şi copiii şi, după cum stau lucrurile, chiar şi copiii copiilor minerilor care au săpat în adâncuri după o bucată de pâine. De-acum mai fac praf doar cei câţiva culegători de fier vechi. Lovesc cu barosul în stâlpii fostelor hale, sapă la câţiva metri în căutarea cablurilor electrice decuplate de ani buni de la orice sursă de alimentare. Cablurile sunt, în mare parte, putrezite. Pentru extragerea fierului din betoanele înalţilor piloni ai halelor, căutătorii lucrează cu metodă: dacă nu i-ar ancora bine s-ar prăbuşi întreaga şandrama peste ei - cam ca la domino. Pentru asemenea tehnici, în alte părţi ale lumii ai nevoie de ani lungi de şcolarizare şi numeroase cursuri de protecţia muncii absolvite.

Irigaţii. Şi la vară cald...

Irigaţii. Şi la vară cald...

Există, la marginea oraşului Moldova Nouă, pe malul Dunării, un iaz de decantare. Cam 150 de hectare de mizerii rămase în urma exploatării banatitului. Acolo a fost transportat, decenii la rând, tot sterilul. Ar fi trebuit irigat încontinuu. Pe Clisura Dunării, vântul bate de două ori pe an: şase luni dintr-o direcţie, şase dintr-alta. Gorniacul poartă pulberea de steril într-o direcţie, Coşava în cealaltă. Cele două Moldove (una Nouă, cealaltă Veche), Pojejena, Măceşti şi Coronini, pe malul românesc, dar şi Veliko Gradişte, Ram sau Stara Palanka, pe celălalt mal, sârbesc, sunt condamnate la boli ale plămânilor. În plus, cantităţi semnificative de materiale poluante sunt transportate în rezervaţiile naturale din zona Clisurii Dunării, pe Ostrovul Moldova Veche şi pe Labudovo Okno, în Serbia.

Privatizare cu DNA în coadă

A fost cândva o uzină...

A fost cândva o uzină...

Pe vremea comuniştilor nu îşi prea punea nimeni problema protecţiei mediului. După 1989, când ecologia a intrat în dezbatere publică sub presiunea aspiraţiilor europene ale României, de abia se mai găseau bani pentru lefurile ortacilor. Nimănui nu i-a mai ars de haldele de steril. Exploatarea minieră Moldomin a pornit, ca mare parte dintre afacerile statului român, pe panta falimentului. De câţiva ani se caută soluţii de privatizare dar operaţiunea eşuează de fiecare dată. De fapt, cercuri de interese se confruntă şi îşi pun piedici repetate. Pentru că unde zace o treime din rezerva de cupru a unei ţări se găsesc întotdeauna suficiente sfori de tras. Conform presei româneşti, resursele erau pe punctul de a ajunge în mâinile unor investitori ruşi ascunşi în spatele unei firme elveţiene; au contribuit la manevră interpuşi sârbi dar şi oficiali locali, magistraţi şi foşti ofiţeri români, cu toţii prinşi într-o suită de acte de corupţie şi trafic de influenţă ce au alarmat Direcţia Naţională Anticorupţie, fiscul şi chiar serviciile secrete. Într-un final, privatizarea, de mai multe ori anunţată, a rămas blocată.

Micul deşert de la malul marelui fluviu

Moloz în drum spre Dunăre

Moloz în drum spre Dunăre

În timp, iazul de decantare a deşeurilor miniere de la Boşneag-Tăuşani a tot crescut. Suprafaţa acoperită cu steril este de câteva ori mai mare decât a oraşului din apropiere. Doar beduinii călare pe cămile lipsesc din peisajul deşertic. Analizele de laborator au demonstrat că în praful decantat la marginea exploatării se află zinc, plumb, molibden, cadmiu, cobalt, fier, siliciu şi cupru. Un cocktail toxic echivalând cu o condamnare la boli incurabile. Staţia de pompare, care mai iriga din când în când, s-a oprit odată cu disponibilzarea angajaţilor minei. O parte din conducte au dispărut, fiind valorificate de mici întreprinzători neautorizaţi la centrele de colectare a fierului vechi.

De cum se termină sezonul umed, pulberea se vântură de colo-colo. Ar fi, se spune prin părţile locului, în pregătire o nouă reţea de irigare. Inginerul Cornel Sturza-Popovici, preşedintele Grupuluii Ecologic de Colaborare Nera, are serioase îndoieli cu privire la veridicitatea acestor zvonuri. De altfel, deocamdată, cât vezi cu ochii, doar bălţile căzute din cer şi eventualele revărsări ale Dunării fac muncă de ecologizare. Vestea bună e că, până acum, Dunărea nu a avut de suferit.

Bombă ecologică cu ceas

Investitorii la Sfântu' Aşteaptă

Investitorii la Sfântu' Aşteaptă

Inginerul Sturza-Popovici, fost parlamentar ţărănist în perioada 1996-2000, a încercat să determine oficialităţile locale şi centrale să intervină. Aşa cum se întâmplă în România, când vin alegerile se înmulţesc promisiunile. Şi se pierd în vânt, odată cu pulberea respirată de băştinaşi. Deocamdată, poluarea de la Moldova nu intră în agenda priorităţilor. Statul asigură că investitorul privat va face ordine, investitorii privaţi lipsesc, iar când dau târcoale reclamă statul că lasă moştenire o bombă ecologică. În vremea aceasta, însă, praful îmbolnăveşte, expuşi fiind undeva în jurul a 30.000 de localnici şi circa 17.000 de hectare de pe ambele maluri ale Dunării. În plus, avertizează preşedintele GEC Nera, sterilul minier este transportat către albia fluviului, ceea ce poate genera o modificare a regimului hidrografic şi chiar o perturbare a navigaţiei şi aşa reduse pe Dunăre.

Partea sârbă a avut câteva încercări de a atrage atenţia oficialităţilor române despre crima ecologică; se pare, însă, că administraţiei locale din Veliko Gradişte i s-a sugerat, din partea autorităţilor centrale sârbe, să strângă acuzaţiile la dosar şi să amâne orice acţiune mai energică pentru că, deocamdată, în demersul de integrare europeană, Bucureştii sunt cei mai importanţi aliaţi ai Belgradului.