1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

Moş Crăciun de la supermarket

Uitarea tradiţiei este parte din abandonul fiinţei, din incapacitatea noastră de a ne mira şi de a ne uimi în faţa celor ce ni se arată din alt timp decît din acela cotidian.

default

Dacă ne-am uita mai atenţi la cît de mult pot să se mire şi să se minuneze copiii, la prospeţimea şi plinătatea cuvintelor pe care le descoperă singuri, la cîtă putere au ei de a crede în Dumnezeu, în îngeri dar şi în oameni, am convingerea că am începe să fim şi noi mai proaspeţi, mai deschişi, mai puţin osificaţi în carapacea lucrurilor pe care le-am denumit şi clasificat definitiv.

Nu vreau să îmi imaginez cîţi dintre părinţi le mai spun copiilor lor povestea lui Moş Crăciun, în serile pline de mister în care copiii îl aşteaptă pe Moşul. Părinţii preferă să îi pună pe copii în faţa televizorului, la desene animate, sau să le pună un DVD cu povestea Moşului.

Eu cred că ceva din misterul ce-l înconjoară pe Moş Crăciun dispare în felul acesta, şi că nimic nu poate egala povestea spusă de mamă, cu vorbele ei. Nu facem aşadar decît să le dăm copiilor noştri, încă de pe acum, totul de-a gata. Şi să îi pregătim de mici pentru a purta şi ei carapacea pe care o purtăm şi noi acum.

Cînd eram copil, în dimineaţa din ajunul Crăciunului tata îşi punea cizmele, îşi lua toporul şi înfrunta nămeţii pînă în pădurea cu brazi de la marginea satului. Ne aducea de acolo cel mai frumos brad şi ni-l instala în sala cu multe geamuri şi neîncălzită. Noi copiii lucram toată ziua la podoabe, făceam beteală din hîrtie creponată de toate culorile, cu romburi, cercuri şi steluţe, vopseam conuri de brad, cred că aveam şi cîteva globuleţe pe care le păstram de la un an la altul. Dar cei mai frumoşi erau nişte cleştişori din tablă galbenă, cu un suport în care prindeam lumînări colorate. Pînă se lăsa întunericul terminam de împodobit bradul, apoi aprindeam lumînările acelea colorate. Le ţineam aprinse şi ne bucuram atît cît suportam frigul din sală, după care le stingeam, ca să nu se aprindă bradul.

De cadouri nu îmi aduc aminte, cadoul nostru era bradul împodobit iar bucuria cea mai mare erau podoabele pe care le făcuserăm singuri.

Desigur că, evocînd amintirile din copilăria mea, nu sugerez aici să ne întoarcem la conurile de brad şi la hîrtia creponată – deşi nu văd ce-ar fi rău dacă am folosi şi astfel de podoabe pentru bradul de Crăciun. Tristeţea mea este însă că totul se cumpără şi se oferă de-a gata. Podoabele se cumpără, jucăriile se cumpără, poveştile se cumpără. Părinţii nu mai sînt inventivi pentru bucuria copiilor lor nu doar din lipsă de timp ci, spunînd lucrurilor pe nume, şi din lipsă de chef. Altfel spus, din lipsa de prospeţime a fiinţei. În felul acesta eu cred că bucuriile celor mici sînt mai scurte şi nu lasă amintiri durabile.

În final, mă întreb dacă există vreo grădiniţă la noi unde copiii să fi pregătit singuri, sub îndrumarea educatoarelor, podoabele pentru pomul de Crăciun. M-aş bucura să aud de o astfel de grădiniţă.

Autor: George Arun
Redactor: Medana Weident