1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Mizericordie pentru Europa

Grăbiţi-vă să vă înduraţi de Europa. Căci e în încurcătură. Ca să iasă din ea ar avea nevoie de mai puţini lideri ca Ponta. Şi de mai mulţi cetăţeni activi politic. Cu mai puţină răbdare faţă de erorile conducătorilor.

Inculpatul premier Victor Ponta plecând de la DNA

Inculpatul premier Victor Ponta plecând de la DNA

Grăbiţi-vă să vă înduraţi de Europa. Căci e într-o încurcătură mare. Nu doar în Grecia. Germania încă n-a salvat-o, cum speră unii. Ar trebui ca deocamdată absenta voinţă politică a grecilor să apară şi s-o ajute s-o facă. Dar nici n-a băgat-o în pământ, pentru a treia oară în ultimul veac, după cum se tem alţii. Pe moment cel puţin. Cât va dura momentul nu e clar. Cum nu ştie nimeni ce soartă va avea un extrem de riscant şi de incert acord nuclear încheiat de administraţia Obama şi de puterile europene cu regimul fundamentalist islamic de la Teheran.

Că Rusia şi stânga europeană îl aplaudă la scenă deschisă nu face defel mai bun acest compromis prea puţin verificabil, semnat în ciuda şirului virtual nesfârşit de minciuni discreditându-i de ani de zile pe oficialii iranieni. Acceptat, în ciuda temerilor ţărilor arabe şi a susţinerii terorismului internaţional de către ayatolahi. Nici faptul că vesteuropenii au contrasemnat înţelegerea cu islamiştii persani, în pofida violării sistematice a drepturilor omului în Iran şi a ameninţărilor cu genocidul proferate de islamiştii de la Teheran la adresa Israelului, n-o ameliorează cine ştie ce. În fond, premierii Franţei şi Angliei au crezut şi ei cândva că ar fi salvat chipurile „pacea în zilele noastre”, când, spre ruşinea lor eternă, au încercat să-i astâmpere lui Hitler foamea, oferindu-i la masticat democraţia cehoslovacă.

Dar Iranul şi Grecia nu sunt singurele probleme nerezolvate ale Europei. Necazurile continentului au cauze diverse. De pildă, ameninţarea teroristă şi valurile tot mai mari de refugiaţi, succedându-se tot mai rapid, care-l iau cu asalt în timp ce dificultatea integrării imigranţilor sporeşte. Sau involuţiile înregistrate în regiunile corupte şi, ca atare, vulnerabile din marginile lui de miazăzi şi răsărit.

Că unele crize localizate în această zonă n-ar fi fost acute dacă nu şi-ar fi vârât codiţa propaganda Moscovei, exacerbând crize iscate de laşităţi, de extremism şi de corupţii de serviciu ai Europei, pare perfect adevărat. Această „propagandă ortodoxistă a Kremlinului”, una „feroce”, după cum a caracterizat-o Alain Besancon în interviul realizat de Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu, încearcă realmente să destructureze lumea liberă. Dar ne-am fura singuri căciula, dacă ne-am lăsa ispitiţi de subterfugiul auto-victimizării, în baza căreia politicienii central şi sud-est europeni, de la Atena până la Bucureşti, s-au deprins să funcţioneze, pasând altora orice răspunderi.

Mă întreb cum de-a fost posibilă ruşinea naţională şi europeană a unui premier ce nu vrea să demisioneze în ciuda inculpării sale? De ce oare nu i s-a forţat demisia când, la doar câteva luni de la accesul său la putere i s-au devoalat minciunile şi plagiatul celui ce, hilar, se lăudase că va alcătui cel mai cinstit guvern român din toate timpurile? Tinerii PMP i-au amintit recent premierului român angajamentul pe care şi l-a asumat în martie curent, potrivit căruia "membrii de partid care devin inculpați în dosare de corupție …își pierd… funcția de membru al Guvernului..."

E bine. Dar de ce a durat trei ani ca o masă critică să înţeleagă că România are un guvern condus de-un ins căruia îi pasă mai degrabă de imaginea partidului său plin de penali, decât de reputaţia ţării, de vreme ce se autosuspendă doar din funcţia de şef al PSD, nu însă şi din cea de prim ministru? Fapt e că “Monta”, după cum s-a auzit alintat recent Ponta la Euronews, un post european căzut, poetic, într-o capcană a subtilei limbi române, e totuşi, oficial, un inculpat. Şi încă unul cu averea pusă sub sechestru. E primul premier din Europa care, în ciuda inculpării sale, întârzie, vai, să demisioneze. Numele lui a devenit notoriu în lume. Ba, culmea, s-a prefăcut şi în prilejul unei crunte bătăi de joc din partea propriilor colegi de stânga din tabăra postcomunismului european. Care, ca Neues Deutschland, i-au luat peste picior liderului PSD-ist nemăsuratele ambiţii.

Că Ponta întârzie să demisioneze spre a respecta măcar imperativul salvării imaginii şi credibilităţii României, e un scandal enorm. Mai mare decât secera şi ciocanul-crucifix dăruit Papei, în opinia mea. Dar nu Ponta şi compania sunt problema cea mai spinoasă. Importanţă maximă nu au nici Erdogan, nici Orban şi nici Putin. Toţi îşi vor achita nota de plată, mai devreme sau poate mai târziu.

Mai greu de înlăturat va fi vidul valoric al multora şi lejeritatea cu care noi toţi, precum balcanicii turciţi cândva, le tot permitem unor lideri nesimţiţi accesul şi persistenţa la butoane. În cauză e uşurinţa cu care ne lăsăm perpetuu fraieriţi de forţele, doctrinele, reţelele şi oligarhii dindărătul tiranilor în devenire, de prese aservite şi de sisteme democratice defecte, deschise tuturor manipulărilor. Sisteme, pe care nu parvenim de ani şi de decenii, spre bucuria doctrinarilor extremelor, să le recondiţionăm.

Or, dacă vrem să reparăm ceva este obligatoriu ca o compasiune veritabilă să înceapă a ne locui şi a ne sili să vrem să punem capăt stării deplorabile în care se găseşte Europa. Şi tot vestul. Ne-am face un mare bine dacă ne-am hotărî să nu ne mai lăsăm pe mâna unor conducători inepţi, corupţi, sau laşi. Ori extremişti. Sau mincinoşi. Întru eliminarea lor durabilă, vom avem nevoie de reforme. Nu ne vom putea lipsi de oameni politici distinşi printr-un real ataşament faţă de valorile statului de drept, unica garanţie pentru un minim de dreptate. Ori de partide cu o aderenţă autentică la economia de piaţă, unica în stare să asigure un minim de prosperitate.

Dar, „niţică răbdare, stimabile”. Mai presus de toate vom avea nevoie de-o activare politică şi civică. De hotărârea inebranlabilă de a nu mai sta cu mâinile în sân. Căci „dacă viața nu se schimbă în bine, așteaptă, și ea se va schimba în rău”, ne învaţă o zicală evreiască semnalată de Michael Shafir. Să nu mai fim, deci, rogu-vă, prea răbdători şi îngăduitori. Să ne-ndurăm, în schimb, de Europa.