1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mistificări antidemocratice româneşti şi occidentale

Ce a erodat oare democraţiile liberale, dincolo de propaganda putinistă? Răspunsul realitatea nudă îl oferă, laolaltă cu percepţia ei strâmbă în rândul unor categorii prea largi ca să fie bine libertăţii în lume.

Această constatare e din păcate valabilă atât pentru vestul ce-l marcat de nine/eleven şi de ficţiunile la baza cărora au stat interpretările fanteziste ale megaatentatelor islamiste, cât şi în estul unei tranziţii perpetuate prin alte minciuni.

Ce nu funcţionează în România, la peste două decenii şi jumătate de la prăbuşirea ceauşismului, se ştie. Comunismul n-a fost ucis, ci savant reciclat. În consecinţă, ţara nu este condusă atât de un guvern, fie el şi tehnocrat, ca în orice stat de drept normal, cât de o alianţă ocultă, postsecuristă şi naţionalistă, susţinând din parlament, din lumea de afaceri, din instituţii şi presă, o putere postcomunistă plenar penală. Propteaua ei principală sunt miturile dacopat-naţionalist-ortodoxiste.

Gogoşi răsăritene

Mutând ce ar fi de mutat, probleme deloc uşor de rezolvat confruntă şi alte foste ţări comuniste, inclusiv cele, mai cu moţ, din grupul de la Visegrad. Care n-au digerat bine crizele abătute asupra întregii Europe. Situate la mijloc, între agresiunea putinistă, pe de o parte şi exportul de aberaţii politic-corecte, occidentale, pe de alta, ele tind către iluzia stabilizării lor prin naţionalism şi cad în consecinţă pradă unui populism de dreapta aproape la fel de periculos pentru democraţii ca islamismul.

Descâlcirea acestui ghem de inadecvări face imperativă revenirea, pe firul apei, la sursele populismelor care au inundat Apusul, contaminând şi Europa Centrală, ca şi la izvoarele eternizării tranziţiei româneşti.

Cea din urmă e fructul otrăvit al evitării terapiei de şoc şi al neaplicării punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, dimpreună cu tolerarea formării unei oligarhii impenitente, antimeritocratice. Reprezentanţii ei, odată condamnaţi pentru corupţie, şi-au văzut lăsate intacte averile aşa cum securiştilor li s-au lăsat întregi pensiile nesimţite.

Prin urmare, dotat cu suficient capital, trecutul naţional-comunist a cotropit mass-media, torpilând orice şanse de creare în România a unei prese libere solide. Ceea ce a strâmbat şi mai mult o percepţie oricum deficitară a democraţiei. Discreditarea ei durabilă a dat în România apă la moară extremismului securisto-legionaro-putinist, marca Vlad Ţepeş.

Acelaşi putinism e şi, în mare parte, îndărătul operei magna alcătuite din răspîndirea sistematică şi validarea ani la rând, în presa aservită Kremlinului şi forţelor extremiste susţinute de Moscova, a unor teorii ale conspiraţiei antiamericane, antioccidentale şi antisemitisme.

Braşoave apusene

Brodate pe marginea atentatelor comise de terorişti musulmani suniţi la 11 septembrie 2001, dar atribuite ba serviciilor secrete americane, ba celor israeliene, acest tip de propagandă a augmentat sensibil consecinţele pernicipoase ale aberaţiilor anticapitaliste vehiculate de o stângă apuseană şi abulică şi plină de ură de sine.

Ce a rezultat din acest laborator al mistificărilor? Un întreg eşafodaj de minciuni „politic corecte”, în care, vai, binele se transformă ca prin magie în rău, şi invers. În care adevărul se vede răsturnat astfel încât reiese că nu SUA, vestul, democraţiile şi societăţile deschise ar fi fost atacate fără veste, ci invers, că America şi Occidentul ar fi de vină pentru războiul declanşat în contra lor. E un eşafodaj din care au rezultat reacţii precum cele recente ale liderului laburist britanic, Jeremy Corbyn.

În ziua comemorării victimelor ucise de teroriştii islamişti în turnurile gemene şi în alte două avioane de pasageri deturnate de islamişti în septembrie 2001, în SUA, liderul populiştilor de stânga din Regatul Unit şi-a permis un derapaj ruşinos. Controversatul şef al stângii nu s-a mulţumit duminică să deplore, pe twitter, „atrocitatea oribilă a atentatelor de la 11/9”. Le-a adăugat regretul „războaielor şi terorii dezlănţuite pe glob ulterior”. Ca şi cum „dacă americanii n-ar fi intervenit în Irak, în 2003 n-ar mai fi avut loc atentatele de la unsprezece septembrie”, după cum a comentat ironic, dar la obiect, un cititor.

Adevăruri ocultate

Înţelepciunea convenţională pretinde că statul islamic ar fi consecinţa directă a intervenţiei americane în Afganistan şi Irak. Nimic mai fals. În realitate, "statul islamic" e o disidenţă a reţelei al Quaida, din care a izvorât după ce organizaţia lui Osama bin Laden a atacat America acum exact 15 ani.

Or, existenţa acestui "stat islamic" nu reprezintă câtuşi de puţin consecinţa intervenţiei americane în Afganistan şi Irak. E urmarea suspendării premature a campaniei irakiene, precum şi a lipsei solidarităţii statelor vesteuropene cu o Americă aflată la ananghie, care a obosit prea repede în încleştarea, prin forţa lucrurilor îndelungată, cu islamismul terorist. Iar nenorocirea s-a văzut potenţată masiv de catastrofa nevolnicei politici externe americane în Siria războiului civil.

Dezastrul n-ar fi fost posibil în absenţa unui etos defetist, mustind de ură de sine, care, în numele unor sofisme ridicole, a sfârşit prin a altera sensibil percepţia realităţilor într-un Occident cotropit de un antiamericanism pe cât de nejustificat şi contraproductiv, pe atât de stăruitor promovat.

Christopher Hitchens pune degetul pe rană, refuzând, într-un articol intitulat „Simply Evil”, „Pur şi Simplu Rău”, să-şi pună cenuşă în cap pentru ceea ce vestul n-a comis. Şi să cotizeze la construcţia elaboratului eşafodaj de plăsmuiri politic corecte, justificate cu pretextul de a nu se simplifica, populist, probleme complexe.

Când nu promovează halucinaţii paranoice, precum atribuirea atentatelor antiamericane CIA, sau Mossadului, născocirile cu pricina sunt folosite în tentativa respingătoare a legitimării violenţelor comise în contra democraţiilor de musulmani chipurile „îndreptăţiţi” să procedeze la terorism de "victimizarea" lor prin colonialism, imperialism, sau excese precum cele de la Abu Ghraib.

Totalitarismul este, înainte de orice, o ficţiune. O iubesc, recurg la ea şi o istorisesc neobosit perdanţii modernizării. Înainte de a se înstăpâni prin teroare spre a sugruma libertatea, totalitarismul îşi impune harnic propria versiune de irealitate. E timpul ca elitele din est şi din vest să înceapă să apere cu adevărat democraţia, respingând eficient variile naraţiuni complice prin falsificare la reşute viitoare în tiranie.