1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Misticismul şcolar ca disciplină opţională

Problema de fond asupra căreia ar fi trebuit să se pronunţe societatea nu este predarea religiei, ca orice altă disciplină de învăţămînt în ansamblul disciplinelor umaniste, ci "predarea" credinţei.

default

Tema predării religiei în şcoli a făcut audienţă în ultimele luni în presa scrisă şi audio-vizuală, din momentul în care Ministerul Educaţiei a decis, în urma unei hotărîri a Curţii Constituţionale, ca această "disciplină", pînă atunci obligatorie, să devină opţională. Părinţii au primit sarcina – unii au luat-o ca pe o favoare – să completeze un formular prin care să-şi exprime opţiunea, în contul copiilor, dacă aceştia să participe sau nu la ora de religie, şi în acelaşi timp să precizeze confesiunea aparţinătoare.

Părinţii s-au conformat în marea lor majoritate, astfel că la încheierea perioadei deliberative acordate acestora, ministrul Educaţiei Sorin Cîmpeanu anunţa entuziasmat într-o conferinţă de presă la Brăila că 90% dintre părinţi au optat pentru înscrierea copiilor la ora de religie şi că, în consecinţă, dezbaterile pe această temă nu şi-au avut rostul. Merită reprodus aici un insert mai amplu din expozeul ministrului Cîmpeanu:

"Procentul (elevilor înscrişi la ora de religie -n.n.) este unul foarte mare, ceea ce înseamnă că dezbaterile pe tema predării religiei în şcoli s-au dovedit a nu fi o problemă reală. Dacă la început îmi exprimam oarecum îngrijorarea pentru acoperirea normelor didactice pentru colegii noştri profesori de religie, care şi-au început activitatea în septembrie 2014, este vorba despre 4.200 de cadre didactice din totalul de 6.200 de profesori de religie din sistem, acum nu mai am nicio emoţie."

Acelaşi entuziasm l-au revărsat public şi ierarhii Bisericii Ortodoxe. La scurt timp, s-a făcut auzită şi vocea unei asociaţii civile cu nume ciudat, "Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie" (APOR), care cere includerea în Constituţie a obligativităţii orei de religie în şcoli.

În realitate, dezbaterile în mare parte sterile pe tema predării religiei în şcoli au fost nu atît fără efect, cum s-a exprimat ministrul Educaţiei, ci totalmente în afara problemei. Pentru că problema de fond asupra căreia ar fi trebuit să se pronunţe societatea în ansamblu şi părinţii în mod special nu este predarea religiei, ca orice altă disciplină de învăţămînt în ansamblul disciplinelor umaniste, ci "predarea" credinţei, ceea ce se întîmplă de fapt în majoritatea covîrşitoare a şcolilor noastre, cu precădere în cele din mediul rural, dar nu numai. Aici e confuzia de pe urma căreia profită din plin slujitorii Bisericii şi pe care o încurajează, în cunoştinţă de cauză, directorii de şcoli, inspectoratele şcolare şi funcţionarii Ministerului Educaţiei în frunte cu ministrul Sorin Cîmpeanu, cel care îşi exprimase iniţial îngrijorarea pentru "acoperirea normelor didactice pentru colegii noştri profesori de religie". Nu grija pentru sănătatea minţii copiilor l-a preocupat pe ministrul Educaţiei, ci asigurarea normelor didactice pentru profesori.

Concluzia se impune de la sine şi transmite societăţii, dacă mai era nevoie, că nu acumularea sistematică de cunoştinţe de ordin religios urmăreşte Ministerul Educaţiei prin impunerea "opţională" a orei de religie, nu motivarea elevilor (din clasele mai mari, desigur) de a adăuga la cultura lor generală informaţii despre religiile lumii, ci asigurarea locurilor de muncă profesorilor de religie, indiferent că unii dintre aceştia smintesc minţile unor copii de şapte-opt ani prin abordarea totalmente greşită a orei de religie, ca oră de exersare şi cultivare a credinţei cu forţa.

Particularizînd, ortodoxia este în mod fundamental o religie a pedepsei. Credinţa ortodoxă are în sufletul ei iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, este adevărat, însă preoţii predică imperativ o iubire ciudată, condiţionată, aflată sub spectrul fricii. Al fricii de Dumnezeu şi de flăcările Iadului. De aceea copiilor li se spune la şcoală, în ton cu predicile preoţilor, să trăiască "cu frica de Dumnezeu" şi nu "cu frica lui Dumnezeu", aşa cum au purtat apostolii cuvîntul lui Isus.

Fariseismul a încolţit de bună seamă în Biserică, iar în situaţia dată se predă la şcoală, ascuns sub sutana nevăzută a orei de religie. De aceea nu ar fi deloc rău ca profesorii de religie să se întrebe de ce în limbajul curent se spune despre cineva că e un "om cu fricalui Dumnezeu", şi nu "cu frica de Dumnezeu". Răspunsul i-ar putea îndruma spre o altă abordare a orei de religie.

"Lăsaţi copiii să vină la mine..." scurtă istorie

După Tatăl nostru, copilul se roagă: "Doamne-Dumnezeule, fă tu ca mama şi tata şi surioara mea să fie sănătoşi şi să fiu şi eu sănătos şi să cresc mare". Într-o zi i-am mai pus pe peretele din camera lui o iconiţă pe sticlă primită de la fata unor prieteni. Copilul nu a zis nimic, cred că nici nu a văzut-o, oricum nu i-a dat importanţă şi nu l-a tulburat în vreun fel de la joaca obişnuită cu maşinuţele şi dinozaurii lui. Seara, după Tatăl nostru, cocoţat ca deobicei în mijlocul patului, l-am auzit şoptind: "Doamne-Domnicilor, fă tu ca mama şi tata şi surioara mea..." – şi a continuat restul poezioarei pe care o spunea în fiecare seară înainte de culcare.

Copiii sînt minunaţi cînd se roagă. Firescul arătării şi împlinirii minunii este parte a sufletului lor. Altfel spus, minunea e la ei în firea lucrurilor. La fel s-a întîmplat şi în povestioara, reală, pe care am reprodus-o aici. Copilul obervase că mai apăruse un Dumnezeu pe perete şi nu a ezitat nici o clipă să se roage şi lui.

La copii miracolul e concret, are chip, se întîmplă la fel cum, de pildă, nu e nici un mister în întîmplarea fericită că în sacul lui Moş Crăciun încap milioane de cadouri pentru milioane de copii. Copiii se uimesc şi se minunează acolo unde noi, cei mari, fie sîntem sceptici, fie indiferenţi, fie, cel mai rău, sîntem habotnici. Adică virusaţi de maladia fără scăpare a iubirii de sine şi asprei judecări a celuilalt, socotindu-ne îndreptăţiţi de credinţa noastră orbească să judecăm şi chiar să pedepsim.

În fapt, habotnicii sînt sufletele căzute pradă milosteniei negociate, iar pe de altă parte afurisirii aproapelui care păcătuieşte. Habotnicii sînt, în final, suflete suferinde, hărţuite de boala cronică a credinţei agresive.

Cred că abia atunci cînd simţim cu toată fiinţa că lîngă noi mai stă cineva, abia atunci cînd sufletele noastre se pot însoţi cu răspunsuri purtătoare de chip şi în consecinţă durabile, putem cu adevărat să credem. Pentru că nu statul în genunchi, cît mai mult cu putinţă, e fundamentul, temelia credinţei, ci clipa teribilă în care sîntem atinşi de minunea îngenuncherii.

Teme mari, soluţii la televizor

Nu cred în dezbaterile la televizor şi în presa scrisă a temelor mari, care interesează şi afectează o mare parte a societăţii, iar în unele cazuri întreaga societate. Indiferent cine sînt "formatorii de opinie" sau, în nu puţine cazuri "directorii de opinie", jurnalişti ori politicieni crescuţi din acelaşi trunchi putred al unei clase politice analfabete şi prostituate, comunităţile direct interesate de o temă sau alta sînt în realitate excluse ori ignorate, atomizate în amalgamul de "soluţii" derivate sub lumina reflectoarelor.

Ce e neserios şi prin urmare lipsit de efecte practice la această formă de dezbatere jurnalistică însoţită de ingredientele măsluite ale politicienilor de casă, fie că ea se desfăşoară la televizor, în presa scrisă sau în spaţiul on-line, este siguranţa fudulă cu care aceşti salahori ai mediocrităţii dau soluţii şi livrează verdicte pentru problemele cu adevărat vitale ale societăţii.

Nu cred aşadar în soluţiile care se împuiază sub lumina reflectoarelor. Şi care, din păcate, sînt adoptate fără discernămînt de o parte însemnată a societăţii, necuantificată ştiinţific de sociologi, dar covîrşitoare – nu atît ca număr de adepţi ai soluţiilor de-a gata, cît prin înverşunarea şi deseori violenţa cu care aceşti apostoli fără sutană încearcă să le propage.

Şi totuşi, în condiţiile date, în care instituţiile publice sînt în majoritatea lor covîrşitoare praf şi pulbere, participarea reprezentativă a societăţii ca actor principal la o temă dată o consider singura cale eficientă de a oferi într-un final soluţii şi o cale de urmat pentru binele comun. Anume acolo unde sistemul opune o rezistenţă aparent implacabilă, moştenită din comunism, dar care ar putea fi destructurată prin două moduri: fie prin presiunea tăcută, prin vot, a societăţii, fie prin soluţia extremă a ieşirii în stradă.

Din păcate, nici în actualitatea pe care nu sîntem în stare să o construim şi care ne trăieşte ea urîţindu-ne, dar nici în viitorul apropiat şi de pe acum previzibil, nici una din cele două căi nu cred că va fi măcar deliberată, pentru a fi mai apoi asumată şi urmată.

Am ajuns, prin comoditatea de a lăsa lucrurile aşa cum sînt, prin ignoranţă şi nepăsare, prin lipsa de responsabilitate pentru cum va arăta viitorul copiilor noştri, prin negustoria cotidiană cu consecinţele propriilor greşeli "mărunte" în punctul critic al unui mereu amînat răspuns. Întrebarea lui Moromete, după ce a oprit căruţa în cîmp, "Unde ne ducem noi, măi Niculae?", conţinea de fapt şi răspunsul: ne ducem acolo unde am plecat să ne ducem.

În cazul nostru, noi nu ne-am întrebat încă. O dovedesc ignoranţa, comoditatea, lipsa de perspectivă şi responsabilitate pentru o bună creştere a copiilor noştri, toate acestea însemnate de părinţi cu pixul pe nişte formulare tipizate, în contul a peste un milion de copii.