1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Miron Cristea şi reversul întunecat al medaliei

Intenţia BNR de a bate o monedă comemorativă cu chipul patriarhului BOR, Miron Cristea, aduce în discuţie, dincolo de antisemitismul anilor ‘30 ai secolului trecut, relaţia dintre naţionalism şi Biserica Ortodoxă.

default

Este grăitor înainte de toate modul în care oficialităţile bisericeşti de astăzi au respins contestaţiile: "Patriarhia Română, se spune într-un comunicat de presă , consideră că iniţiativa Băncii Naţionale a României a avut ca scop sublinierea rolului important pe care cei cinci patriarhi l-au avut în promovarea unităţii naţionale(1) şi culturii creştine(2) în vremuri grele pentru istoria poporului român. În concluzie, Banca Naţională a României a dorit să evidenţieze lumina din activitatea patriarhilor României, nu să-i judece post-mortem pentru reale sau presupuse umbre. "

Vedem însă că mai înainte de „cultura creştină“, este semnalat meritul patriarhului în planul politic al „unităţii naţionale“. Ordinea aceasta, chiar şi când iese din fuga condeiului, nu este întîmplătoare.

Biserica Ortodoxă a acordat prin tradiţia ei un rol de prim plan ataşamentului naţional, contribuind, într-adevăr, într-o manieră decisivă la constituirea unei naţiuni pe un teritoriu larg care nu fusese cu adevărat reunit niciodată până la începutul secolului trecut. Românism şi ortodoxie au fost doi termeni îngemănaţi şi trataţi cu tandreţe de cultura naţională canonică din ultimile două secole.

Reversul medaliei a rămas însă mereu în penumbră, dacă nu chiar într-o deplină obscuritate. Ataşată strîns de trupul colectiv al naţiunii şi subordonată politico-economic faţă de stat prin reformele paşoptiştilor, Biserica românească a tins, în primul rând, să asume un rol politic pe care, în ciuda unei mari pudori afişate, îl juca cu multă şi discretă intensitate. Patriarhul Miron Cristea, de pildă, a fost unul dintre acei capi ai BOR care au interzis preoţilor să se înscrie în partidele politice, argumentînd că participarea la o viaţa politică coruptă ar fi descalificantă. Cu toate acestea el însuşi avea să asume roluri politice de prim rang şi inclusiv pe acela de şef al Guvernului. Biserica ortodoxă a acordat mereu participării politice un înţeles limitat la rutina democratică a alegerilor şi înfruntării electorale, acceptînd ca legitime implicaţiile din umbră sau pe cele care s-au sustras unei ratificări convenţionale. Un guvern de uniune naţională ca cel pe care l-a condus între 1938 şi 1939 părea să iasă din norma democratică „a politicii corupte". În anii din urmă mai mulţi prelaţi ai BOR au avut o poziţie de principiu identică, condamnînd participarea preoţilor în alegeri, dar căutînd totdată să influenţeze jocul partizan prin alte mijloace.

În al doilea rând, ataşamentul naţional i-a infuzat „politicii“ Bisericii un caracter naţionalist care s-a manifestat în diferite grade şi forme după circumstanţele istorice. Era aşadar ceva uşor de înţeles ca un înalt prelat de origine ardelenească, care se implică în politică în modul cel mai direct, să se manifeste plenar ca un naţionalist fervent. Miron Cristea a fost un admirator al lui Mihai Eminescu despre care a scris şi o teză şi de la care a preluat, probabil prin filtrul lui A. C. Cuza, doctrina naţională cît priveşte temele economice. Împotriva aşteptărilor comune, antisemitismul lui Miron Cristea nu era de tip speculativ şi nu trimitea la acuzaţia de deicid, ci se baza pe statistica proprietăţilor industriale şi bancare din România. Miron Cristea împărtăşea de asemenea preocuparea lui Carol al II-lea de a ţine în frâu agitaţiile comuniste atribuite îndeobşte evreilor basarabeni. Panait Istrati, a fost unul dintre puţinii publicişti din epocă preocupat să facă distincţia dintre evrei şi comunizanţi. „ Sînt anticomunist pentru că ştiu de ce, dar nu sunt antisemit pentru că nu ştiu de ce“, spunea scriitorul care făcuse o călătorie edificatoare în Rusia sovietică.

În consecinţă, antisemitismul lui Miron Cristea a putut trece neremarcat astăzi şi pentru că în epoca sa era ceva foarte răspîndit, mai răspîndit decît opinia românească este dispusă să accepte. Un scriitor tandru şi duios, care apare în manualele şcolare, ca Alexandru Brătescu-Voineşti, de pildă, a fost, deşi pare neverosimil, un antisemit zgomotos.

În orice caz ceea ce este de reţinut este că antisemitismul lui Miron Cristea nu a avut surse teologice, ci politico-economice şi că, în cazul său, a putut creşte doar pe patul fertil al naţionalismului politic încorporat istoric de Biserica Ortodoxă.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident