Ministrul Adrian Curaj are și nu are dreptate

Noile decizii ale Ministrului Educației privind verificarea și sancționarea plagiatelor doctorale a provocat o dispută aprinsă. În prima clipă au fost primite cu aplauze, căci scoteau din joc CNATDCU în vechea sa componență, delegând integral către univeristăți sarcina de a face verificări și de a retrage la rigoare un titlu de doctor. Dar, la o analiză mai atentă, s-a remarcat că a delega sarcina evaluării către universități ar putea echivala cu a lăsa lucrurile așa cum sunt, căci, în definitiv, tocmai acolo, în numeroasele școli doctorale, este ceva putred.

Să amintim doar că instituția cu nume complicat (CNATDCU) era o comisie numită de guvern cu scopul de a evalua acuzațiile de plagiat, dar care a dat dovadă de multă părtinire în cazul unor înalți demnitari ai statului. Această comisie semăna cu alte comisii (consilii) numite politic și chiar cu Curtea Constituțională, căci se putea dovedi de o mare intransigență cu adversarii politici și de o infinită toleranță cu prietenii politici, adică cu cei care au făcut numirile. Pus în fața unei comisii numite de guvernul anterior, fostul prim-ministru Victor Ponta avusese grijă să-i schimbe componența înainte de evaluarea care îl privea personal.

Așadar, în primă instanță, scoaterea din joc a acestei comisii politice a părut un lucru bun, dar ulterior au fost formulate critici severe la adresa ministrului care s-ar fi spălat pe mâini, lăsând totul la voia întâmplării, în loc să profite de puterea care i-a fost oferită.

Ministrul Adrian Curaj are și nu are dreptate. Pe de o parte universitățile nu au destulă autonomie, autoritatea lor fiind mereu subminată de decizii guvernamentale, dar pe de alta, așa cum s-a arătat, autonomia poate deveni paravan pentru impostură. Ce e de făcut?

Am formulat recent o soluție radicală, una care ar însemna închiderea universităților fără performanțe reale și care supraviețuiesc din considerente preponderent economice. E greu de crezut că o asemenea radicalitate ar avea câștig de cauză în România, adică într-o societate construită pe o complicată rețea de conivențe de toate tipurile. Ar fi poate mai util ca școlile superioare care nu își merită rangul să se transforme, să devină școli tehnice cu misiuni bine definite și orientate către profesii căutate pe piață, cu alte cuvinte minima experiență acumulată ar putea fi convertită și nu irosită cu totul. Totuși fără puțină intransigență nu se va schimba nimic. Dacă desființarea acestor stabilimente care au ținut capul de afiș al atâtor scandaluri nu este posibilă, limitarea celor care pot organiza doctorate ar trebui să fie o prioritate.

Sunt prea multe școli doctorale, după cum, în cadrul fiecăreia, un profesor conduce iarăși de unul singur prea multe doctorate. În realitate acest lucru nu e cu putință dacă îți iei misiunea în serios. În consecință niște ”sacrificii” sunt inevitabile. Unii vor pierde bani și prestigiu. Sau invers, vor pierde prestigiu și bani, căci primul se convertește ușor în monedă, așa cum am văzut în cazul tratatelor scrise în închisoare.

Recent, cu ocazia unei audieri publice la CSM, o judecătoare care candida pentru o anumită poziție spunea că ministerul Educației a emis ordinul prin care i s-a conferit titlul de doctor. Nu a spus la ce universitate și-a dat doctoratul și nici ce profesor i-a fost îndrumător. Dar și mai semnificativ este că niciunul dintre membrii CSM nu a întrebat, ca și cum informația ar fi fost completă și suficientă.

Or, tocmai asta este problema, că nimeni nu-l întreabă pe un candidat unde și-a obținut titlul de doctor, căci întrebarea ar conține ea însăși presupoziția unei ierarhii. Or, pentru statul român, atunci când angajează sau promovează în funcție, toate diplomele sunt echivalente. Iar dacă sunt echivalente, ce importanță are dacă doctoratul a fost obținut cu un profesor renumit la o universitate de prestigiu sau cu un pseudo-profesor la o universitate obscură de care te miri când auzi că există?

De fapt plagiatul nu este decât un caz particular al imposturii și este greșit că s-a făcut atât caz de plagiate în detrimentul mecanismelor însele prin care se pot obține doctoratele fără nicio acoperire intelectuală. În plus plagiatul se descoperă de multe ori cu ajutorul unei căutări electronice, dar cine mai stă să evalueze o teză ”originală”, dar care nu este decât un cumul de non-sensuri și locuri comune?

Prin urmare, dacă închiderea totală a universităților obscure ar fi poate o exigență prea mare, reducerea școlilor doctorale ar fi ceva fără de care reforma actualului guvern ar fi egală cu zero. Căci, fără o cernere mai drastică a celor care conduc doctorate, autonomia universitară ar continua să fie cea mai bună acoperire pentru impostură și pentru traficarea titlurilor academice.