1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Miercurea neagră a Europei

Nu hotărârea unui injust ministru al justiţiei privind soarta procurorilor-campioni ai luptei împotriva corupţiei din România a inaugurat miercurea neagră a Europei. Ci oficializarea Brexitului în raport cu eurocraţia.

Ambasadorul britanic Barrow și șeful Consiliului European Tusk (Getty Images/AFP/Y. Herman)

Ambasadorul britanic Barrow îi înmânează şefului Consiliului European Tusk scrisoarea oficială de divorţ

Prin consecinţele sale probabile, divorţul britanic de Bătrânul Continent e cu siguranţă cea mai rea ştire europeană a zilei de 29 martie 2017.

Dar ce efecte ar putea antrena plecarea britanicilor din Europa? Nimeni nu le ştie şi nu le poate anticipa cu precizie. Pare, însă, clar, că toată Europa şi, odată cu ea, întreaga lume liberă vor avea enorm de pierdut. Mai puţin, poate, britanicii. Nu pentru că, după ce vor fi achitat zecile de miliarde pe care s-au angajat să le vireze, între altele, fondurilor structurale ale UE, britanicii vor primi, la rândul lor, sume importante de la Bruxelles. Ci fiindcă, în mare, peste doi ani, când ar urma să se încheie negocierile cu troica Uniunii, britanicii vor fi în bună măsură la adăpost de eurocraţi gen Juncker.

Incapacităţii celor din urmă de a gira şi reforma eficient, în interesul cetăţenilor, o uniune supraponderală, superbirocratică, tot mai ostilă reformelor şi liberalismului şi prea puţin independentă de superbia unor decizii unilaterale ale continentalilor, îi revine partea leului din vina pentru Brexit.

Căci inadecvarea fatală a eurocraţilor a alimentat, pas cu pas, an de an, starea de spirit care avea să se soldeze cu decizia, eminamente democratic exprimată, în ciuda miturilor puse în circulaţie de militanţii anti-Brexit, adoptată de britanici prin referendumul din 2016.

Vor urma, desigur, negocieri laborioase, conduse, pentru europeni, de francezul Michel Barnier, iar din fundal, fără îndoială, de către Germania, rămasă principala putere din Uniune. Tratativele se vor concentra, de bună seamă, asupra grijilor materiale, financiare, comerciale, fiscale, economice ale celor două părţi, dar şi asupra intereselor politice ale actori implicaţi. Din această direcţie pândeşte marea capcană. Ca şi din gândirea defectuoasă, dacă nu şi ticăloasă, a unor elite obişnuite să profite de pe urma unor decizii luate peste capul cetăţenilor UE, cărora Europa le pare o chestie prea complicată ca să-şi mai piardă timpul încercând să-i desluşească tainele.

Concomitent, multe depind, desigur, de modul în care Berlinul va conduce "ostilităţile”. Căci Germania e singurul stat european din Uniune care, după plecarea britanicilor, mai dispune deopotrivă de putere economică, de stabilitate politică şi deci de ponderea şi potenţialul necesare să-i confere autoritatea să decidă soarta finală a Comunităţii.

Din păcate, nu puţini demnitari şi comentatori germani au pornit la lucru, ca eurocraţii, cu stângul. Din unghiul lor, prioritate nu deţine învăţatul din erorile care au condiţionat cândva inimaginabilul Brexit, între care decizia Angelei Merkel de a pune pe butuci acordul de la Dublin şi de a deschide larg graniţele Germaniei pentru migranţi.  Întâietate maximă revine, în opinia eurocraţiei unităţii celor 27 de membri restanţi ai UE.

Ceea ce pare de bun simţ. Dar nu e. Căci "unitatea de nezdruncinat" nu e şi nu ar trebui să fie un scop în sine. Cum nici UE nu e şi nu ar trebui să fie un partid sau o mişcare comunistă cu marote staliniste de felul "unităţii de monolit". Noima esenţială a Uniunii, raţiunea ei de a fi, rezidă în a servi, ca instrument, neîndoielnic necesar, ca sursă de şanse şi putere ţărilor europene, prea slabe ca să reziste singure în cursa nemiloasă pentru competitivitate globală.

Dacă Uniunea nu e rezultatul coeziunii voluntare a unor ţări hotărâte să facă faţă eficient, deci împreună, unor puteri sclavagiste, gen China comunistă, ori unor imperii tiranice, sângeroase, agresive, dacă nu de-a dreptul totalitare, precum Rusia, atunci la ce mai e bună, oare, Comunitatea?

Uniunea ar trebui deci să atragă şi să convingă, nu să ameninţe. Or, pe moment, eurocraţii gen Juncker, care, dacă ar fi fost un om politic responsabil, ar fi trebuit să-şi asume Brexitul ca eşec personal şi să demisioneze, vizualizează Uniunea, iresponsabil, ca un soi de intangibil zeu suprem. În imaginarul lor n-are loc decât fixaţia privind procedurile necesare să transforme Brexitul într-o afacere cât mai costisitoare pentru britanici, astfel încât să descurajeze orice viitoare secesiune şi orice potenţial demon populist. 

Or, dacă nu o nouă alianţă, dacă nu o soluţie pragmatică îngustând clivajul dintre europeni şi britanici, e scopul final al tratativelor următorilor ani, ci ”descurajarea”, o noţiune tipică pentru războiul rece, am încurcat-o cu toţii, de ambele părţi ale Canalului Mânecii şi ale Oceanului Atlantic. Au îmbulinat-o nu doar europenii în genere. Au băgat-o pe mânecă toţi iubitorii de libertate de pretutindeni, dimpreună cu cei peste trei milioane de cetăţeni ai UE din Regatul Unit, din care nu puţini români, ca şi cei peste un milion de britanici din Europa.

Fiindcă nu "perfidul Albion" ne e duşmanul. Dimpotrivă. De ajutorul britanicilor nu ne putem lipsi dacă vrem un continent şi liber şi prosper.

Şi nu e greu de întrezărit cum ar reacţiona la ostilităţi şi silnicii Regatul Unit. Ar adopta contramăsuri, de pildă fiscale, dureroase pentru europeni. Apropierea Londrei de SUA şi Commonwealth ar progresa în detrimentul Europei. Lumea liberă ar deveni scena unui nou clivaj evitabil, dar inutil adâncit, alături de cel, nu mai puţin pernicios, din NATO, despărţind vestul de Turcia reislamizată.