1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mişcarea lui Ungureanu

Noţiunea de “mişcare” cu sensul ei social-politic are o istorie bogată pe care politicienii români de astăzi par să o ignore cu totul.

Se vorbeşte prea mult despre o viitoare mişcare pentru ca termenul acesta să nu pretindă o definiţie mai exactă. Iniţial s-a vorbit despre Mişcarea pentru România, apoi despre Mişcarea pentru România Unită şi în fine, pe scurt ca pentru iniţiaţi, despre Mişcarea lui Ungureanu. Mircea Geoană s-a afiliat el însuşi unei mişcări, iar Noua Republică este ea însăşi o mişcare, chiar dacă una “cu rădăcini”. Ce este aşadar o “mişcare” în sens politic?

Într-o scurtă analiză dedicată ideii de “mişcare”, formulată în 2005, Giorgio Agamben notează pe scurt câteva date istorice. Una din primele apariţii ale acestui termen cu sens social-politic datează din perioada Revoluţiei franceze din iulie 1830, cînd militanţii revoluţionari se considerau pe sine ca făcând parte din “mişcare”, în timp ce adversarii lor făceau parte din “ordinea” instituită. Cel care avea să dea termenului o utilizare mai precisă, fără să-l definească totuşi, a fost sociologul german Lorenz von Stein, care în 1850 a publicat o carte intitulată: “Istoria mişcării sociale franceze de la 1789 şi până în prezent”. în care noţiunea de “mişcare “ era aşezată în opoziţie dialectică cu noţiunea de “stat”. Agamben semnalează şi apariţiile termenului la Hanna Arendt, în cartea sa despre totalitarism, în care arată că după Primul război mondial “mişcările” la stânga şi la dreapta care cunoşteau o mare efervescenţă (vezi şi Mişcare Legionară din România) se dezvoltau prin opoziţie strategică cu “partidele”.

Dar cea mai importantă tentativă de clarificare ar apărea la Carl Schmitt în eseul din 1933, intitulat “Stat, mişcare, popor” cu subtitlul “Treimea unităţii politice”. După Schmitt, unitatea politică a statului nazist se baza pe trei elemente: Primul element ar fi fost “statul” ca structură stabilă, al doilea, “poporul”, entitate nepolitică, care se dezvolta în umbra şi protecţia “mişcării”. “Mişcarea” era de fapt adevăratul element politic care îşi găsise forma specifică de manifestare în relaţia dintre popor şi Partidul Naţional Socialist. Agamben arată că Schmitt sugera existenţa acestor trei elemente ale unităţii constituţionale şi în structura aparatului de stat sovietic.

De aici Agamben extrage o concluzie interesantă şi radicală. De vreme ce poporul este elementul nepolitic prin relaţie cu elementul politic propriu-zis al “mişcării”, reiese că mişcarea devine un concept decisiv atunci când poporul este destituit din rolul său de corp politic. “Democraţia, spune sugestiv Agamben, încetează atunci cînd se înfiripă Mişcarea”. Tradiţiile revoluţionare de la stânga sunt, în premisele lor, perfect de acord cu nazismul şi fascismul. Nu este de asemenea deloc întâmplător, susţine filosoful, că gânditorii contemporani care caută o înnoire radicală (ca Tonio Negri, închis pentru complicitate la asasinarea lui Aldo Moro) iau distanţă faţă de “popor”, preferând “masele” sau “mulţimile/multitudinile”. În fine, conceptul de mişcare, încheie Agamben, presupune eclipsa noţiunii de popor cu sensul lui de corp politic constitutiv.

Agamben însă atrage atenţia că acceptarea conceptului schmittian de “mişcare” ar duce la război civil prin separaţiile şi adversităţile pe care le-ar crea programatic în sânul “poporului” şi de aceea recomandă politicii de stânga, cu care simpatizează, o regândire şi o redefinire a termenului plecând de la Aristotel.

Acum, ce ar fi relevant din toate acestea pentru situaţia românească? În primul rând este evident că, la fel ca întotdeauna în istorie, termenul de “mişcare” a apărut spontan şi fără o reflecţie atentă asupra lui. Cineva a avut ideea Mişcării Populare sau a Mişcării pentru Unitatea României (MRU) şi i s-a părut că sună bine şi că e o formulă mobilizatoare. Dar tot atât de adevărat este că, deşi spontan, cuvântul nu este cu totul întâmplător. Dacă nu i se spune “partid” este pentru că vrea, cu totdinadinsul, să se delimiteze de acest termen. O “mişcare” este aşadar ceva opus “partidului”, ceea ce ridică de pe acum mari semne de întrebare, mai ales dacă ne reamintim opoziţia Front/Partide din 1990. Dar în acelaşi timp “mişcarea” mizează, prin înseşi sugestiile incluse, pe speranţa şi aşteptările unei schimbări radicale, pe răsturnarea stării de fapt, a ordinii stabile. Cei care declară că s-ar alătura “Mişcării lui Ungureanu” şi chiar Mihai Răzvan Ungureanu însuşi au justificat intenţia lor, pretinzând că ar exista “o aşteptare” în societate şi că ei ar dori doar să vină în întâmpinarea ei. Cel mai ciudat este faptul că simpatizanţii “Mişcării” sunt demnitari ai statului sau membrii de vârf ai partidului aflat la putere. Până la conceptul schmittian mai e cale lungă, dar ideile au o logică internă care le ghidează evoluţia fără voia celor care le cultivă, adesea, cu un entuziasm nereflexiv.

În orice caz, Giorgio Agamben are perfectă drepate atunci când spune că, cine mai vrea astăzi să utilizeze termenul de “mişcare” ar trebui să reflecteze mai bine asupra lui şi să-l definească precis.