#MeToo, între morală și politică | Societate | DW | 20.10.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

#MeToo, între morală și politică

Este campania #MeToo doar un mod de a denunța abuzurilE bărbaților aflați în poziție de putere? Sau e vorba de o schimbare de percepție asupra sexualității?

Campania #MeToo a cuprins și România cu o viteză epidemică. Surpinzător, nu doar femei, dar și bărbați au început să dezvăluie cu lux de amănunte episoade din trecut în care au fost victimele unor hărțuiri sau poate doar ale unor simple quiproquo-uri sexuale. Nu mai e un subiect de presă, ci un veritabil fenomen de societate. Impresia lăsată e că asistăm la un imens scandal multă vreme reținut și care a găsit acum spațiul de manifestare.

Dar nu lipsesc, din fericire, și câteva reflecții morale mai cuprinzătoare, care nu ezită să dezvăluie o complicitate a victimelor care au acceptat de fapt termenii unei tranzacții. Nu doar în lumea filmului, ci peste tot există barbați influenți care se oferă să susțină cariera unei tinere și promițătoare debutante, în mediul academic, în politică sau, schimbând ce e de schimbat, în mediul eclezial. Un lider liberal din România denunța de altfel aceste practici în cursul unei întruniri publice a militantelor din propriul partid, provocând la vremea respectivă impresii contradictorii. ”Nu trebuie să treceți prin patul nici unui șef dacă vreți să ajungeți în funcții publice importante”, spunea el cu o sinceritate lipsită de tact, care i-a atras destule critici sonore, dar și aprobări tăcute.

Să facem distincțiile necesare. Nu vorbim de viol, de forța care nu are nevoie de argumente, ci de mult mai numeroasele situații în care victima se simte incapabilă să reacționeze, în care ”nu are de ales”, în care încearcă o profundă umilință pentru propria ei neputință și lipsă de curaj. Dar chiar și aceste situații gri au atâtea nuanțe diferite pe care nu le putem deosebi din afară, ca de pildă aceea în care victima acceptă o tranzacție, una umilitoare desigur, și, din acest motiv, inavuabilă, dar totuși una din care obține beneficii importante: un rol, o promovare profesională șamd. Situația e comparabilă cu a informatorilor Securității care s-au temut să refuze colaborarea și care au regretat gestul, hotărând în sinea lor să nu facă rău nimănui, deși era deja prea târziu.

În sfârșit nu e vorba de a arunca blamul asupra victimelor hărțuirii sexuale, ci de a atrage atenția unor aproximații morale care au permis  și favorizat ”căderea” chiar și atunci când nu existaseră amenințări explicite. Dar mai ales e important să observăm că aceste lucruri profund regretabile se petrec și datorită unei ambianțe favorizante. În trecut, ceea ce oferea atâta putere Securității era natura carcerală a regimului, din care nu exista ieșire (cu excepțiile de rigoare) și care oferea victimei iluzia nu doar că e privilegiată, dar că devine utilă, că se înscrie în logica secretă a lumii. Puterea de ”seducție” a Securității consta în aceea că oferea celui racolat un sens, învestind-ul cu o misiune ”patriotică”.

Într-o oarecare măsură este la fel și în cazul femeilor hărțuite care împărtășesc ideea dominatoare că este important să fii sociabil, mereu disponibil, că faptul de a fi necondiționat ”agreabil” este o valoare socială, că trebuie să te arăți deschis la toate experiențele și, nu în cele din urmă, că este imperios necesar să fii ”sexy”.  A fi ”sexy” a devenit o valoare indiscutabilă atât de larg acceptată, încât cuvântul acesta a depășit de multă vreme domeniul sexualității stricte, devenind un sinonim pentru orice superlativ pozitiv, aplicabil la orice. Lista electorală, meniul, discursul, mașina, salariul etc. toate pot fi ”sexy” în cazul în care se arată seducătoare. Termenul a intrat și în limbajul copiilor, căci este ca și cum toate lucrurile ar fi infuzate cu o sexualitate generică.

Or, aici rezidă scandalul secret al situației, în această sexualizare excesivă a vieții sociale, care reprezintă mediul favorizant pentru ”tranzacțiile” cele mai revoltătoare. Închise în acest joc al seducției obligatorii, al sexualității exhibate, victimele hărțuirii încearcă sentimentul că ”nu au de ales” și că în cele din urmă consimțământul este singura cale. Există în toate situațiile vinovății și responsabilități personale, dar e important să vedem că limbajul social este acela care adoarme susceptibilitățile victimei, lăsând-o fără apărare în fața josniciei. Multe victime s-au temut nu de blamul moral al societății (la Hollywood cel puțin nu era cazul) ci, invers, au acceptat tranzacția ca să nu pară ridicole, neadecvate, ”premoderne” și lipsite de savoir faire. Și apoi, în ciuda intuiției intime, au tăcut vreme îndelungată ca să păstreze presupoziția că participă la aceeași cultură dezinvoltă și libertară.

Nu știm unde va duce până la urmă această campanie. Dar așa cum se vede de pe acum (pe alocuri sunt deja anunțate noi legi mai severe împotriva hărțuirii sexuale), există riscul să fie tratate numai efectele și cauzele să rămână neatinse.