1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Metehne ale politicii dâmboviţene

Când se va face bilanţul nenumăratelor greşeli comise de guvernele Ponta va trebui inclus, printre cele mai grave, neglijarea vinovată a pericolului reprezentat de regimul Putin.

Forţe ruseşti la graniţa ucraineană, la zece aprilie

Forţe ruseşti la graniţa ucraineană, la zece aprilie

În ciuda variilor declaraţii contrare, făcute, bunăoară de ministrul german al apărării, von der Leyen, fie din neştiinţă, fie preventiv, ca un soi de măsură disuasivă menită să descurajeze salivările iscate Kremlinului de republicile baltice, alianţa nordatlantică nu este ce-ar ar trebui.

Dimpotrivă, e un secret al lui Polichinelle că, pe moment, NATO suferă de o mare slăbiciune, iar această anemie vizează capacitatea redusă de reacţie şi de apărare a alianţei, în faţa unui posibil atac rusesc în estul continentului.

În ediţia online a săptămânalului Der Spiegel, Phlipp Wittrock a reluat declaraţiile rostite de Ursula von der Leyen într-un interviu acordat de ministrul federal al apărării, sâmbătă, ziarului german, Nordwest. În actuala „criză ucraineană”, alianţa s-ar „prezenta”, potrivit ei, „excepţional” şi ar putea „reacţiona adecvat la orice evoluţie”.

Doar o zi mai târziu, declaraţia ei zornăitoare a devenit stranie şi caducă, după cum reiese din surse interne ale alianţei, la care are acces, nu în ultimul rând, şi ministrul german. Potrivit unui proiect de raport al Comitetului de Planificare al NATO, citat de revista Der Spiegel, alianţa n-ar putea reacţiona decât „condiţionat cu mijloace militare convenţionale la o eventuală agresiune rusească împotriva republicilor baltice, Letonia, Lituania şi Estonia”.

„Un extins pericol” pentru „menţinerea stabilităţii şi securităţii în zona euroatlantică” rezidă între altele, potrivit aceleiaşi evaluări, „în capacitatea şi intenţia Rusiei de a întreprinde fără preaviz operaţiuni militare importante”.

Sigur, de această proastă pregătire, ca şi de izbucnirea unei crize care ar fi trebuit totuşi prevăzută, sunt de vină, nu în ultimul rând, liderii occidentali.

O parte a răspunderii revine unei Americi retractile, întoarse, după un deceniu de război antiterorist cu faţa către spaţiul asiatic şi pacific şi prea puţin interesată de treburile europene, africane şi latino-americane.

Altă parte, deloc neglijabilă, s-a atribuit, la Bucureşti de pildă, „politicii externe moi a guvernelor Merkel” faţă de Rusia.

Inadecvările cu pricina sunt, în parte, consecinţa eronatelor analize şi paradigme politice externe întemeiate, după 1990, pe iluzia forţei indestructibile a democraţiilor şi slăbiciunii pasămite eterne a spaţiului post-comunist şi post-sovietic.

Or, ţările ex-comuniste, între care şi România, aflate la o aruncătură de băţ de Transnistria, de alte conflicte îngheţate au suficientă experienţă şi o poziţie geostrategică destul de precară pentru a fi fost în măsură să ştie mai bine ce se petrece la Moscova, în restul Federaţiei Ruse, ori în Ucraina.

Strigătele de ajutor lucide, lansate în eter, intermitent, de preşedintele Traian Băsescu n-au fost auzite sau n-au fost înregistrate cum trebuie în vest, în cancelariile marilor puteri, a căror agendă includea alte priorităţi.

Dar şi mai pernicioasă s-a dovedit până la urma isteria internă, anti-băsistă, declanşată de USL după venirea la putere a unui guvern Ponta, care nu s-a limitat să ignore primejdia de la est, ci, pur şi simplu, a şi cochetat vreme îndelungată cu viitorii agresori.

Pe de altă parte, politica externă românească suferă încă de la finele primului război mondial încoace de o meteahnă serioasă. E vorba de tendinţa autoanulării ei, în temeiul speranţei pioase în capacitatea, dorinţa şi interesul aliaţilor puternici ai momentului de a scoate orice eventuale castane diplomatice româneşti din foc şi în scutirea Bucureştiului de eforturi proprii intense.

Defecţiunea cu pricina a grevat şi politica externă a anilor 30, a marcat-o şi pe cea a fasciştilor, sub Antonescu şi legionari, delegată lui Hitler, şi pe cea a comuniştilor, ori postcomuniştilor, orientată ba spre Moscova, ba spre China. A măcinat-o lăuntric şi pe cea, prezumtiv independentă, în fapt profund antioccidentală şi antidemocratică, a regimului Ceauşescu şi n-a fost înlăturată nici după aderarea la NATO şi UE.

Or, e clar că România are interese proprii pe care Bucureştiul are datoria să le promoveze cât mai operativ cu putinţă. A o face nu înseamnă câtuşi de puţin, aşa cum se considera la Moscova, în epoca Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia, când orice fluierat în biserică, orice manifestaţie de autonomie sau independenţă erau interepretate ca fiind o răscoală, a proceda la răzmeriţă ori a contraveni intereselor alianţelor occidentale, din care face parte România, .

Atât Uniunea Europeană cât şi NATO sunt organisme care se bazează pe valori comune, între care libertatea joacă un rol esenţial. A o apăra cu toate mijloacele, prin politici externe şi interne adecvate, care să asigure de pildă nu doar o armată funcţională, ci şi independenţa justiţiei şi a presei, punând ambele domenii la adăpost de oligarhi vânduţi unor interese străine, aranjează ambele alianţe şi corespunde obiectivelor lor.

NATO şi UE au prin urmare tot interesul să aibă în rândurile lor nu sicofanţi şi yesmeni, ci state de drept şi democratice puternice, perfect capabile să-şi promoveze cât mai eficient propriile interese, chiar şi atunci când marile puteri incluse în aceste structuri au, vremelnic, alte priorităţi, suferă de miopie, ori urmăresc obiective parţial diferite.