Metamorfoze, repere şi respect de sine

Ai, pe malurile Dâmboviţei, inşi care, în plină demolare a statului de drept înjură astăzi Occidentul, America, Uniunea Europeană, pe Barroso, Merkel sau pe Reding, precum şi imixtiunile lor în treburile interne, antibăsiste?

Ni se cere să-i iertăm, fiindcă mai au puţin şi mâine se vor da, spăşiţi, de trei ori peste cap, spre a se preface în cei mai vajnici pro-democraţi şi pro-occidentali din specia unui Crin Antonescu.

Ai poate, tot acolo, un ex-premier PNL-ist plin de amor propriu, a cărui imagine veşnic scrobită a profitat mult de pe urma alianţei cu democraţi, liberali şi reformişti autentici ca ministrul justiţiei Monica Macovei? Ca şef de guvern n-a ezitat s-o dea afară din executiv de îndată ce s-a văzut cu sacii în căruţa UE.

Stai, totuşi, liniştit. Nu te mira de gelatina din porecla unui „Moliceanu”. Nu te arăta uimit că se va retransforma, după nevoi, în Tăriceanu şi în opusul lui. Nu fii suprins de ex-premierul dreptei, omul care-şi revoca odată, prin anii 2005, „irevocabila" decizie de a demisiona, renunţând la reforme de la un moment dat, spre a concubina vesel cu restauraţioniştii din partidul-stat şi cu oligarhia securistă, peste capul aliaţilor cu ajutorul cărora ajunsese la putere.

Nu va şti el oare, ca predecesorii lui postdecembrişti, să reinterpreteze eticheta liberalismului astfel încât să-i acopere metamorfoza kafkiană demnă de un Gregor Samsa şi transformarea miraculoasă, peste noapte, din domn într-un servil slujbaş al stângii? Nu va şti el să ajungă, într-un târziu, să fie răsplătit bogat, de către PSD, cu funcţia de preşedinte al Senatului? Doar n-o fi prost nici el, nici PSD-ul, să lase neexplorată o nouă tentativă de scindare a dreptei de-a lungul balamalei PNL-iste!

"Iubesc trădarea dar urăsc pe trădători"

Pentru mulţi occidentali manevrele, minunile, pseudo-epifaniile, pseudo-transsubstanţierile şi regrupările din PNL şi din aparent defunctul USL rămân greu explicabile. Încât efortul meu de a-i lămuri pe unii dintre ei s-a dovedit o întreprindere anevoioasă.

Nu pentru că traseismul ar ocoli regiunile europene situate la miază-zi şi la apus. E suficient să-l reciteşti pe Shakespeare, pe Richard al III-lea, pe Henric al V-lea sau Iulius Caesar, ca să ştii cum funcţionează conformismul şi trădările în occident. Unde sunt la mare preţ şi azi, deopotrivă în politică şi în economie, varii forme de oportunism numite, pudic, „Realpolitik” şi „pragmatism”, ca şi diverse teorii ale „costurilor de tranzacţie”.

Apoi, există zone vaste şi în est în care se iau în serios şi demnitatea şi respectul faţă de sine, faţă de cuvântul de onoare şi consecvenţa în căutarea binelui şi a justiţiei şi un raport curat, statornic, netulburat cu adevărul. Nu domneşte chiar peste tot nici abulia, nici relativismul şi nici trădarea care, vorba lui Farfuridi, „să fie...dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi...”

Dar în regiunile ex-comuniste controlate de reţeaua clienţilor politici ai televiziunilor magnaţilor ieşiţi de sub pulpana KGB-ului şi a Securităţii arta construcţiei de realităţi fictive şi a diversiunii prin trădări politice în serie a atins un rafinament care a depăşit de mult toate proporţiile obişnuite.

În drum spre realitatea paralelă

E un truism că prima victimă a oricărui război e adevărul. Dar aserţiunea nu e mai puţin adevărată. Or, pe nepusă masă, Europa, care se legăna în iluzia păcii paradisiace date de un sfârşit idilic de istorie şi de-o democraţie nedisputată şi perpetuă, s-a retrezit într-un război. Este războiul rece redeclanşat de varianta a la russe a neoimperialismului şi totalitarismului contemporan.

Că litigiul ruso-ucrainean e, înainte de orice, expresia unui conflict global privind valorile democraţiei şi atracţia irepresibilă pe care le exercită principiile statului de drept e, sau ar trebui să fie clar. La intensitate maximă s-au turat deci peste tot, la Moscova, ca şi în fosta Europă comunizată, maşinăriile de ucis adevărul şi de edificat o realitate paralelă. Pe lângă doza zilnică de enormităţi mai toate difuzează şi porţii duble de desfiinţare a celor care, ca repere, au luciditatea, demnitatea şi talentul necesare să identifice adevărul, să-l articuleze cu stil şi să explice corelaţia lui cu democraţia, justiţia şi statul de drept.

Fiindcă antidemocraţia militantă are nevoie nu doar de ultranaţionalism, de antiamericanism şi antioccidentalism, ci şi de fiinţe în totală derută etică. Spre a învinge îi trebuie mase debusolate, fără principii, dar pline de apucături rele, care şi-au pierdut nordul şi halucinează, murind, de pildă, de dorul comunismului, al ceauşismului Securităţii chipurile „patriotice”, sau al URSS, pe care încearcă s-o refacă Putin, fostul KGB-ist din Dresda.

Nu e întâmplător că vocile foştilor politruci şi poliţişti politici din estul Europei se aud fie doar sotto voce, fie tac strident şi asurzitor, sau chiar iau partea Rusiei şi participă din plin la Opera Magna a dezinformării când e vorba să se respingă punctul de vedere al Kremlinului şi să se reziste agresiunii Moscovei în Ucraina.

Aşa cum metamorfozele politicienilor omoară credibilitatea necesară guvernării responsabile, televiziunile care susţin oportunist nişte politicieni, linşează spiritele critice şi asasinează adevărul ucid până la urmă şi respectul de sine al cetăţenilor.

Or, acest respect este, alături de libertate, poate chiar valoarea esenţială într-o confruntare precum cea dictată iar, democraţiilor, de la Kremlin. Fie şi doar pentru a-şi cultiva, menţine ori redobândi acest respect faţă de sine, Occidentul e silit să refuze categoric o anexare a Crimeii, opunându-i-se, dacă nu cu forţa armelor, măcar prin adoptarea de sancţiuni severe.

Acelaşi respect le reclamă şi românilor să se delimiteze net şi clar de politicienii traseişti cu aplomb, reinventaţi şi propulsaţi periodic, în fruntea bucatelor, de propaganda sinistră a televiziunilor de partid.