Mesajele de Anul Nou și rolul maselor anonime

S-a răspândit mult obiceiul de a trimite, prin SMS, urări ”tipizate” de Anul Nou. O singură urare, alcătuită somptuos, cu dezvoltări baroce, e expediată la întreaga listă de adrese. Ca de exemplu: ”Îţi doresc ca în anul 2016 să ai parte de 12 luni de sănătate, 52 de săptămâni fericite, 365 de zile cu bogăţie, 8760 ore de înţelepciune, 525600 minute de distracţie şi în final 31536000 de secunde petrecute alături de persoana pe care o iubeşti!” S-a creat deja o cerere foarte largă pentru asemenea texte, produse anonim, în maniera folclorului de odinioară și care, tot asemenea vechilor producții orale, au ajuns, la ”o vârstă mai târzie”, să fie consemnate în scris și antologate. Agenția Mediafax a cules sau a produs ea însăși o mulțime de asemenea texte, pe care le-a propus publicului și de unde am ales și noi exemplul de mai sus.

Va prelua cineva de pe Mediafax? Mai curând nu, căci altele sunt sursele ”vii”, anonime. Odată antologate, asemenea texte ”mor”. Și chiar dacă jurnaliștii agenției le-au inventat ei înșiși, ceea ce nici nu ar fi prea greu, felul prezentării sugerează culegerea de texte ieșite din circuit.

Ce este nou în acest fapt de societate? Întotdeauna au existat furmulări anonime gata-făcute, ba am spune că tradiția a privilegiat formulările fixe, căci ele aveau o legătură strânsă cu un ”adevăr”. Formele fixe și ritualul sunt indiciile societăților tradiționale. Nou este faptul că fixitatea e variabilă - dacă putem spune astfel - că formula e aceeași numai pe o singură listă de adrese, putând apărea noi și noi formule care se schimbă ca mòdele, de la un an la altul. Prin urmare asemănarea e superficială. Dacă vechile producții orale, aveau, în ciuda variațiunilor inevitabile, tendința de a rămâne neschimbate, noile texte se schimbă total de la un utilizator la altul și de la un an la altul. E declasant să trimiți o urare prea des folosită sau una care a mai fost utilizată anul trecut. Calitatea textului stă în noutate și, dacă este posibil, în adaparea ei ”spirituală” la circumstanțe.

Mesajele acestea tipizate seamănă, poate, mai mult cu așa numitele graffiti, desenele de pe ziduri, diferite mereu și totuși ușor de recunoscut grație unui stil comun. Unele sunt anoste, repetitive, fără sens, simple exerciții de îndemânare, altele au deja ambiția unor mesaje politice sau a unor comentarii critice ale actualității imediate. Sunt graffitiști clasicizați, intrați în muzee. Dar anonimatul rămâne totuși condiția de bază a unui graffitist autentic, căci arta aceasta este legată intim de clandestinitate. Un graffitist este, în esență, un huligan, un protestatar în felul său, care strigă un mesaj mai clar sau mai confuz la adăpostul non-identității sale.

Există iarăși o legătură strânsă între sensul acestor desene și proliferarea tinerilor cu glugi de raperi, care își ascund fața cu tot dinadinsul și care instituie de fapt uniforma protestatarilor anticapitaliști (masca celor de la Anonymous e doar o versiune ”prestigioasă” a glugii). Fenomenul e însă mai larg, căci gluga și anonimatul exprimă un veritabil sentiment al epocii împărtășit de tinerii decepționați și abandonați în masa de șomeri fără utilitate. E un fel manifest de a asuma non-existența socială la care se consideră condamnați.

Ceea ce leagă toate aceste lucruri diferite laolaltă este în primul rând faptul că sunt produse de o masă anonimă, că apar în creuzetul acesta social despre care nu putem spune nimic mai înainte de a se manifesta. Marile mobilizări pe facebook sunt din aceeași specie, căci ele nu se adresează unor persoane anumite, ci unei mulțimi (dez) organizate în rețea. Tot ceea ce are impact puternic, nu mai are un autor, fiind opera unei mulțimi care cooperează în sistemul rețelei. Dar, așa cum au sesizat cu neliniște democrații de școală veche (filosoful social-democrat Marcel Gauchet, de exemplu), încetul cu încetul schimările sociale devin imprezibile și incontrolabile.

Consecințele politice sunt și ele perceptibile. Dacă lumea așteaptă ceva (în sensul unei schimbări majore, ”salvatoare”) nu mai privește spre instituții sau persoane, ci către acest recipient misterios, ”strada”, cum s-a spus în România ultimilor luni, aceea care ar purta cu sine toate virtuțile democrației. Președintele, Parlamentul, partidele nu mai par legitime decât dacă se racordează la mesajele ”străzii”. Euforia de primă instanță poate fi însă înșelătoare, căci nu știm niciodată ce conține această realitate proteică numită ”strada”.

Iar în încheiere - ca o invitație la prudență conservatoare - vă urez, după tipic vechi și demodat, ”Un An Nou fericit!”