1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mesaje de felicitare și diplomația omisiunii

Relația româno-franceză nu mai are parte de efuziunile sentimentale din trecut, un fapt care, în noua geopolitică intraeuropeană, nu ar trebui să ne mire.

Un amănunt interesant: președintele Klaus Iohannis nu a publicat niciun mesaj de ziua națională a Franței. Pe facebook de pildă se mai afla încă pe prima pagina mesajul pe care președintele României îl posta cu doar 10 zile în urmă, de 4 iulie, de ziua Statelor Unite: ”La mulți ani prietenilor noștri americani, care celebrează cea de-a 241-a aniversare a Zilei Independenței!” Iar cel mai recent mesaj, care datează de ieri, se referă la vizita sa la baza aeriană Kogălniceanu și prin urmare tot la americani. Dar nici pe pagina oficială de internet a președintelui României nu apare nicio referire la Franța, singurul mesaj publicat astăzi referindu-se la un eveniment intern.

Să nu se înțeleagă că am pretinde ca Președintele să țină calendarul aniversărilor și nici nu am vrea să exagerăm importanța omisiunii. În plus există și alte canale diplomatice prin care aceste uzanțe sunt îndeplinite. Dar o omisiune rămâne o omisiune, cu atât mai mult cu cât cu doi ani în urmă, pe pagina oficială a președintelui, puteam găsi în 14 iulie  un mesaj de Ziua Națională a Republicii Franceze care cuprindea clasica poliloghie despre ”ginta latină”: ”Franța și România sunt profund legate prin istorie, limbă și cultură, prin numeroase experiențe comune și printr-o afinitate specială construită în decursul istoriei, inclusiv recente” și așa mai departe. Așadar o diferență există cel puțin ca intensitate afectivă.

Totul poate fi o simplă întâmplare birocratică pe care oricum prea puțini o vor observa, iar și mai puțini o vor lua în considerare. Cu toate acestea nu putem ignora că uitarea poate fi uneori ”intenționată” și, în orice caz, dacă Președintele a publicat un mesaj de 4 iulie și acum a tăcut, asta ar putea să însemne ceva. De fapt dacă examinăm rapid situația europeană, oficialii români nu ar avea niciun motiv special să-i gratuleze pe francezi.

Să ne amintim vizita președintelui Hollande la București. În conferința de presă comună, președintele Iohannis își exprima încrederea că francezii îl vor susține pentru eliminarea barierei Schengen, în timp ce omologul său, indiferent de ce promisese în tête-a- tête, a rămas echivoc, refuzând să confirme public afirmația omologului său. Din câte vedem fostul președinte Hollande nu a făcut absolut nimic și modul său evaziv de exprimare în conferința de presă putea fi luat încă de pe atunci ca un indiciu sigur al nesincerității. În cazul Schengen, care ține de o decizie colectivă, a devenit un truc comod ca fiecare să sugereze că obiecțiile s-ar găsi în altă parte.

În privința României, președintele Emmanuel Macron continuă politica lui François Hollande, al cărui ministru a fost. Prin urmare nimeni nu are a se aștepta la mai multă deschidere, ba dimpotrivă, căci odată ce Europa cu 2 viteze a fost pusă ”en marche”, solicitările românilor de a fi admiși în Schengen vor fi ascultate cu tot mai puțină atenție.

De altfel principala preocupare a noului cuplu franco-german pare a fi aceea de a limita circulația săracilor din Est prin modificarea directivei privitoare la muncitorii detașați. Chiar dacă nu are o legătură directă cu Schengen, în esență e vorba de același lucru.

Românii au căutat mereu în ultimii ani să se diferențieze de țările care fac opoziție în sânul Uniunii Europene și mai ales de Ungaria și de Polonia sperând astfel că vor câștiga bunăvoința Vestului și că vor fi într-un fel sau altul premiați. Într-o anumită privință, situația de astăzi o evocă pe aceea a  românilor din Transilvania de la mijlocul secolului al XIX-lea. Preveniți că nu vor câștiga niciun avantaj de pe urma emancipării națiunii maghiare, românii au căutat protecția autorității imperiale, acționând în cele din urmă ca o forță contrarevoluționară.

Schimbând ceea ce e de schimbat, astăzi românii ”au spart greva” Estului privind politica migraționistă, s-au delimitat în multe alte privințe de Grupul Vișegrad, au denunțat în atâtea rânduri ”iliberalismul” de la Budapesta și cu toate acestea nu au obținut nicio schimbare substanțială de statut. Motivul principal este că statutul la care aspiră nu ține de simpla conformitate cu anumite politici ale Europei occidentale.Vestul a fost mai curând decepționat de turnura pe care au luat-o evenimentele, căci dacă ar fi cooptat pe cineva într-un proiect de integrare avansată, atunci s-ar fi gândit mai curând la Polonia și nu la România, așa cum dezvăluiseră mai multe proiecte de integrare din mediul academic care nu aveau constrângeri diplomatice.

În sfârșit, dovezile de iubire ale României față de Franța (căci relația cu Germania nu a avut parte niciodată de asemenea efuziuni și s-a construit mai discret și mai temeinic) nu s-au bucurat de reciprocitate. Trimiterile la ”ginta latină” i-au agasat mai curând pe francezi care au răspuns cu tema romilor și mai apoi cu aceea a dumpingului social. În acest context omisiunea diplomatică la care ne-am referit, chiar întâmplătoare să fie și tot dobândește un sens.