1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mercenarii opiniei şi problema sincerităţii

Nu ar fi de mirare ca „postacii“, supuşi astăzi oprobriului public, să se simtă ca infractorii de rând pe lângă gulerele albe, adică ziariştii care mistifică la vedere, semnând comentariile cu propriul nume.

Ancheta împotriva Elenei Udrea a scos la iveală câteva amănunte revelatoare despre un fenomen respingător, dar problema aşa-numiţilor „postaci“ este, în cele din urmă, problema oricărui comentariu din spaţiul public. În esenţă e vorba de autenticitatea opiniei sau de sinceritatea ei. Mercenarii internetului nu-şi pun problema sincerităţii, care li se pare cu totul naivă, fiind preocupaţi exclusiv de eficacitate. Nu există din perspectiva lor opinii sincere sau false, ci doar opinii utile.

Dar ne putem întreba dacă sinceritatea contează cu adevărat. Câtă vreme o opinie este bine formulată şi argumentată convingător, ce importanţă are dacă autorul ei crede sau nu în adevărul ei? Într-o dezbatere de idei, cineva îşi poate formula singur contraargumentele tocmai pentru a se pregăti mai bine să răspundă, or, este cert că acel cineva nu crede în argumentele contrare. Sofiştii vechi şi, pe urmele lor, retorii de astăzi s-au exersat mereu în a argumenta toate punctele de vedere. Să poţi pleda pentru un lucru şi apoi pentru contrariul său a reprezentat mereu marea măiestrie. Cu toate acestea în conversaţia cotidiană, care nu seamănă deloc cu un turnir de idei, sinceritatea este o condiţie a democraţiei.

Libertatea constituţională a exprimării politice şi secretul votului nu înseamnă altceva decât grija ca fiecare cetăţean să dea curs propriei autenticităţi, fără nicio îngrădire. Căci la capătul procesului de votare, ceea ce se numără sunt voturile ”sincere”. De regulă, alegătorii nu votează de dragul argumentului, ci pentru că aşa cred ei că e bine. De aceea conversaţia (dezbaterea) care precede votul şi care contribuie într-o bună măsură la formarea opiniilor ar fi bine să fie ea însăşi ”sinceră”; adică să nu amplifice în mod artificial anumite opţiuni în detrimentul altora, să nu creeze impresia unui curent de opinie care nu există în realitate sau care e mult mai firav decât pretinde a fi. Misiunea „postacilor“ a fost mereu aceea de a crea iluzia unei majorităţi de natură să intimideze. Ei nu argumentează cu adevărat, ci expun sentimente sau sincerităţi trucate.

De prea multe ori însă presa însăşi procedează la fel ca autorii comentariilor din subsolul paginii. Am putea oferi foarte multe exemple de mistificări răuvoitoare din presa de mare audienţă, care cu greu ar putea fi considerate simple incidente. Ca să nu mai vorbim de violenţa limbajului şi de tonul discreţionar. Nu ar fi de mirare ca „postacii“, supuşi astăzi oprobriului public, să se simtă ca infractorii de rând prin comparaţie cu gulerele albe, care mistifică la scară mare, la vedere, semnând comentariile cu propriul nume. Agenţii de influenţă ai diferitelor entităţi publice sau private sunt doar cazurile cele mai clare, dar pervertirea opiniei se poate produce în moduri mult mai diverse şi mai complicate.

În sfârşit, nu putem trece peste aspectul cel mai delicat şi mai supus controverselor. Pentru destui oameni influenţi, sinceritatea opiniei nu doar că este ceva irelevant, dar este ceva care se construieşte şi care se modifică. Aşa cum omul însuşi ar fi lipsit de o natură proprie, făcându-se pe sine de-a lungul istoriei, tot aşa sinceritatea nu este decât ceva aflat în permanentă mişcare şi devenire. Din această perspectivă orice referire la tradiţie ar fi neavenită, căci omul nu ar fi autentic cu adevărat decât negându-se în permanenţă pe sine în mai vechea sa ipostază. Prin urmare, în scopul progresului, anumite opinii ar putea fi amplificate peste măsură, tocmai pentru că ele nu au (deocamdată) suport în societate, după cum mistificările ar trebui să fie scuzate.

În versiunea sa dintâi, elaborată de secolul Luminilor, referirea la autenticitatea opiniei avea încă sens deplin. De altfel, de atunci datează prima Declaraţie a drepturilor omului care aşează la loc de cinste libertatea cuvântului. Dar cu amendamentul că numai opinia bine informată este validă şi prin urmare că nu toate ”sincerităţile” ar fi îndreptăţite să participe la formarea voinţei politice. Căci există sinceritatea urii şi a ignoranţei, care n-ar trebui lăsate să se manifeste. În iunie 1990, minerii şi cei care îi aplaudau de pe margine erau cu siguranţă la fel de sinceri ca ”golanii” care manifestaseră în zilele anterioare.

Există apoi şi cinismul politic pur, care consideră manipularea opiniei o tehnică legitimă de guvernare. Astăzi toate aceste idei şi practicile politice corelative se amestecă într-un un chip greu discernabil.

Prin urmare „postacii“ sunt nişte diversionişti care fac rău, cu siguranţă, dar care nu reprezintă decât o mică parte dintr-o problemă mult mai mare.