1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

MCV şi nevoia acută de maturizare

Declaraţiile preşedintelui Klaus Iohannis despre ridicarea mecanismului de supraveghere al Comisiei Europene au iscat o dispută esenţială pentru politica românească.

În discursul său de la prima şedinţă a Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele Klaus Iohannis a anunţat că îşi propune să obţină din partea marilor capitale europene renunţarea la MCV: ”Stimaţi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, declar cu responsabilitate că a venit momentul, la opt ani de la instituirea MCV-ului, ca România să fie evaluată cu obiectivitatea pe care o merită şi să se constate că acele condiţionalităţi, sub rezerva îndeplinirii cărora am devenit stat membru, au fost îndeplinite.”

În mod ciudat, nu au urmat aplauze publice, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci o tăcere masivă, pe fondul căreia s-au distins foarte clar criticile fostei contracandidate în alegerile prezidenţiale, Monica Macovei. În opinia ei, preşedintele a greşit grav, căci el ar fi trebuit să se asigure mai întâi că progresele în Justiţie sunt ireversibile. În plus, ea susţine că declaraţiile preşedintelui ar fi atacuri vinovate împotriva Justiţiei.

Subiectul acesta ţine de chiar inima politicii româneşti. Orice preşedinte este dator să garanteze în interior independenţa şi eficacitatea Justiţiei, iar în exterior să recupereze toate drepturile care revin României ca stat membru al UE. Este misiunea sa, scopul pentru care a fost ales prin vot universal, acela de a oferi politicii româneşti mai multă demnitate, ca ţinută internă şi apoi ca recunoaştere externă.

Preşedintele nu este un şef al parchetelor, un soi de super-procuror, el are în grijă o realitate mult mai amplă, care conţine şi aceste aspecte imponderabile privitoare la moralul unei naţiuni, la încrederea în sine şi la sentimentul demnităţii proprii. Putem presupune că, dacă ar fi fost aleasă preşedintă, Monica Macovei, ar fi cerut imediat ridicarea MCV. Iar dacă nu ar fi făcut-o, ar fi admis, implicit, că nu e capabilă să asigure o bună funcţionare a Justiţiei. Tertium non datur.

Traian Băsescu a cerut şi el ridicarea MCV cu mulţi ani în urmă şi a făcut-o pe când Justiţia nu îşi dăduse încă atâtea determinări. Traian Băsescu urma şi el această logică politică, inconturnabilă, potrivit căreia credibilitatea personală ca şef al statului şi ridicarea suprevegherii externe sunt inseparabile. Eroarea lui a fost că a sugerat un şantaj şi o politică de forţă, dar faptul că a cerut ridicarea MCV ţinea intim de demnitatea sa politică.

Orice preşedinte e obligat să susţină că însăşi prezenţa sa în funcţie este o garanţie că reforma în Justiţie este ireversibilă şi că MCV nu îşi mai are rostul. Dacă spune altceva, nu face decât să se decredibilizeze. Încetul cu încetul, nici partenerii europeni nu vor mai avea încredere într-un preşedinte slab, care pare să nu creadă nici el în puterile sale. Evident îl vor consola şi îl vor ”susţine”, de vreme ce pare a vorbi aceeaşi limbă, dar cu tot mai multă condescendenţă. În fine, indiferent ce reclamă şeful statului român, decizia va aparţine Consiliului European, ceea ce face ca disputa internă să pară fără rost.

Problema aceasta are şi o altă dimensiune. În mod cert, România nu a pus în aplicare anumite reforme decât sub constrângerea occidentului. Exigenţa etică şi raţionalitatea politică erau exprimate şi în lăuntrul ţarii, dar fără ecoul de care ar fi avut nevoie. Prin urmare, occidentul (şi instituţiile sale) s-au profilat în opinia majorităţii româneşti ca autoritatea de unde emană normele binelui politic (democraţia). Efectele pe planul reformelor instituţionale au fost, neîndoielnic, pozitive. Este greu de crezut, de exemplu, că un fost prim-ministru şi atâţia miniştri ar fi fost condamnaţi la închisoare fără această permanentă presiune occidentală. Dar ca orice leac şi presiunea vestică şi-a avut efectele sale secundare. Pe măsură ce parchetele deveneau mai ferme şi limbajul justiţiar mai legitim, opinia publică întârzia într-un stadiu infantil, în care norma este asumată fără reflecţie proprie sau, dimpotrivă, este rejectată cu nesupunere puberă.

Este simptomatică pentru starea publică din Romania primirea mediatică care se face subsecretarului de stat american, Victoria Nuland. Ea pare să fie percepută instinctiv ca reprezentantă a ”Autorităţii” şi, prin urmare, i se atribuie automat intenţii morale indubitabile. Altfel spus, ea nu ar face politică externă, fie ea şi politica celei mai mari puteri globale, ci ar exprima Binele însuşi, neanalizabil. Este interesant că este numită de regulă ”mesager”, cu aluzie secretă la ”angelus”, mesagerul Domnului. Probabil, prim-ministrul Victor Ponta a încercat să se opună acestui curent, (el a şi făcut aluzie la presiunile morale ale presei), dar nu a reuşit decât să-l întărească, căci dacă eviţi să te întâlneşti, faţă în faţă, cu ”îngerul”, înseamnă că te temi de privirea lui. Stadiu infantil în toate aspectele lui.

Or, misiunea unui preşedinte de republică, oricare ar fi el, este şi aceea de a reda, încetul cu încetul, societăţii româneşti acea încrederea în sine de care are nevoie pentru a dobândi puterea să judece pe cont propriu şi să asume morala fără presiuni externe. Într-o analogie psihanalitică, românii au nevoie să-şi conteste tatăl pentru a cuceri etajul superior al „supraeului”, acela al normei morale. Iar în termeni instituţionali şi politici ei trebuie să ceară ridicarea MCV-ului.