Marșul pentru viață și integrarea europeană

Am observat de câțiva ani că în România revine încetul cu încetul încrederea și atitudinea pozitivă față de natalitate. Statistica este în continuare destul de deprimantă, dar numărul avorturilor prin raportare la numărul nașterilor a scăzut totuși constant chiar și în perioada de criză de după 2010, ca dovadă că asistăm la o mutație de profunzime. În orice caz, sunt semne că românii iau distanță față de excesele anilor 90, atunci când până și partizanii planificării nașterilor din Occident erau oripilați de lipsa de scrupule a sistemului medical. Legea liberală din 1990 privind accesul liber la avorturi în spitalele de stat (unul dintre primele decrete-lege ale CFSN) a rămas neschimbată, dar oamenii au privit viața cu mai multă încredere ceea ce le-a permis să fie mai generoși.

Cu toate acestea subiectul avortului continuă să fie subiectul unei aprinse dispute ideologice. Intervievat de ProTV în cursul reportajului despre manifestația de sâmbătă, un exponent al gândirii seculariste a pretins că ”Marșul pentru viață” ar fi, în realitate ”un marș pentru intoleranță” (Toma Pătrașcu, militant ASUR). Afirmația este semnificativă pentru un curent care a luat o mult mai mare amploare în vestul Europei. De exemplu, în decembrie anul trecut, Senatul francez adopta, inclusiv cu voturi din partea dreptei, un proiect de lege inițiat de socialiști menit să penalizeze site-urile de Internet care își propun să descurajeze avorturile difuzând ”informații părtinitoare”. Orice publicație online care ar căuta să popularizeze efectele negative ale avortului ar cădea inevitabil sub incidența acuzației de ”părtinire”.

Trecând peste faptul evident - și care a fost subiliniat și în dezbaterea franceză – că o asemenea lege restrânge dramatic libertatea cuvântului, esențial este că gândirea secularistă care animă proiectul tinde tot mai mult să-și creeze pârghii legale prin care să împiedice orice formă de opoziție. Proiectul de lege din Franța ne arată că partizanii avortului liber au încetat să fie apărători ai libertății de alegere (”pro choice”), devenind în cele din urmă apologeți ai unui ”adevăr” unic, care nu poate fi pus la îndoială. De la libertatea de alegere s-a ajuns, pe nesimțite, la o alegere unică.

De fapt asistăm la o răsturnare de perspectivă și la tentativa de substituire a unei interdicții cu altă interdicție. Militantul secularist citat mai sus, continua, de altfel, spunând că societatea ar avea nevoie nu de ”marșuri pentru viață”, ci de introducerea în școli a ”educației sexuale”. Dar simpla alăturare a celor două subiecte dezvăluie faptul că această materie școlară nu ar urmări altceva decât combaterea radicală a vechilor scrupule care însoțesc avortul.

Este firesc să ne întrebăm atunci, cine este intolerant: cel care pretinde omului să reflecteze înainte de a lua o decizie ireversibilă sau celălalt, care încearcă prin sancțiuni legale să interzică orice reflecție, instituind un program de propagare a adevărului unic?

Dar întrebarea și mai importantă, mai ales în contextul reuniunii de la Roma, privește sensul către care se îndreaptă Europa însăși. Faptul că în Franța, care este un pilon central al construcției europene, partidul de guvernământ intenționează să pedepsească cu doi ani de închisoare și cu amendă de 30 000 de euro tentativa de a pune piedici (retorice) în calea avorturilor, ne arată că gândirea secularistă se îndepărtează tot mai mult de practica politică liberală.

Dacă Polonia și Ungaria sunt supuse unei puternice presiuni din partea Comisiei Europene pe tema libertății presei, nu s-a auzit nici cel mai mic zvon despre monitorizarea politicilor franceze în materie de libertate a cuvântului. Or, acest lucru sugerează că între seculariștii francezi și aparatul de la Bruxelles nu există niciun dezacord de ordin ideologic și că aceste tentative liberticide sunt privite cu indulgență dacă nu chiar cu simpatie.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti