Marvan Barguti şi conflictul israeliano-palestinian în noul context internaţional

Candidatura lui Barguti schimbă din temelii datele scrutinului palestinian de la 9 ianuarie. Ea reprezintă o provocare de proporţii atât pentru palestinieni cât şi pentru israelieni. Pentru primii nu atât pentru că îl confruntă pe actualul lider moderat al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Mahmud Abbas, cu un rival tânăr şi energic. Ci pentru că nu se ştie cum va evolua sau involua acest reprezentant palestinian carismatic, pe cât de popular, pe atât de greu de înfrânt în alegeri, care este Marvan Barguti. Ca atare, opţiunea palestiniană între Abbas şi Barguti ar putea echivala cu alegerea păcii sau războiului, crearea statului palestinian sau distrugerea şanselor apariţiei lui.

Pe israelieni eventuala punere în libertate a lui Barguti, după o graţiere de către preşedintele statului evreu Moshe Katzav, care n-a exclus categoric această eventualitate, i-ar supune unei dileme etice de anvergură. Considerat unul din principalii inspiratori al celei de-a doua intifade, sângeroasa răscoală declanşată în septembrie 2000 împreună cu Yasser Arafat după respingerea de către fostul lider palestinian a generosului plan de pace Barak-Clinton, Marvan Barguti ispăşeşte în prezent cinci condamnări la închisoare pe viaţă. Sentinţa definitivă fusese pronunţată în urma prezentării de probe şi mărturii documentând în justiţie că Barguti fusese personal implicat în comiterea unor crime şi atentate teroriste săvârşite de palestinieni în ultimii ani. Barguti însuşi a admis indirect într-un interviu (acordat ziarului londonez de limbă arabă Al Hayat) că a pregătit şi declanşat intifada prevalându-se de ceea ce el a calificat drept ”şansa istorică oferită de plimbarea lui Yasser Arafat pe muntele Templului”, o zonă sacră atât pentru evrei cît şi pentru musulmani.

In consecinţă e cât se poate de limpede că eventuala eliberare a lui Barguti şi mai cu seamă virtuala instalare a acestui membru al Fatah în fotoliul prezidenţial palestinian s-ar situa la mare distanţă de principiul extrem de important expus de administraţia americană. In repetate rânduri preşedintele SUA reliefase în mod just în ultimii ani marcaţi de vărsările de sânge ale conflictului din Orientul Apropiat că este imperativ ca palestinienii să-şi ofere în fine o conducere necompromisă de terorism, spre a se accede la pace şi stabilitate regională.

Or, nu trebuie uitat în context că acordurile de la Oslo, pentru care Itzhak Rabin a plătit cu viaţa, au eşuat nu numai din pricina mult invocaţilor ”extremişti din ambele părţi”. Ci tocmai pentru că mare parte din Comunitatea Internaţională a căzut alături de israelieni în capcana iluziei că se poate încheia o pace veritabilă cu un lider cu mâinile pătate de sânge precum Yasser Arafat. Aceiaşi himeră, care a determinat la un moment dat jalnicul faux pas al atribuirii premiului Nobel pentru pace unui lider terorist care nu şi-a abandonat niciodată complet vocaţia militaristă s-a perpetuat şi după declanşarea intifadei, cu tot cortegiul ei de atentate sinucigaşe, cu mii şi mii de victime nevinovate. Altfel sunt greu de explicat unele din temenelile aiuritoare la mormântul lui Arafat. Dincolo de componenta lor de realpolitik, menită să semnalizeze lumii arabe înţelegerea şi simpatia unor europeni speriaţi de terorismul islamic şi de globala campanie antiislamistă a SUA, aceste plecăciuni funerare au lansat un semnal regretabil într-o regiune a cărei singură ieşire din fundătură ar reprezenta-o democraţia, nu militantismul arafatian. Prin propulsarea la cârmă a lui Barguti aceiaşi tragică iluzie aflată la temelia naufragiului acordurilor de la Oslo riscă să compromită pe termen scurt şi mediu şansele de pace pe care le-ar deschide accesul la putere al unui lider realmente moderat, de felul lui Mahmud Abbas.

Pe de altă parte candidatura lui Barguti nu poate fi analizată în afara contextului internaţional. Victoria conservatorilor de peste ocean şi mai cu seamă realegerea preşedintelui Bush, precum şi trecerea la cârma diplomaţiei americane a Condoleezei Rice a calmat unele din temerile israeliene. Prin intermediul unui posibil pact de securitate între Washington şi Ierusalim scrutinul american oferă promisiunea unei eventuale garanţii de securitate pentru izolatul stat evreesc. La urma urmei, Israelul e ameninţat ca şi SUA de terorismul arabo-islamist precum şi de agresiuni cu arme de distrugere în masă lansate de pe teritoriul unor ţări precum Iranul, care continuă să militeze pentru desfiinţarea ” marelui şi micului Satan” după cum sunt intitulate la Teheran America şi statul evreu.

Incontetsabil, crearea unui stat palestinian ar servi atât intereselor americane de combatere globală a fascismului islamist cât şi celor regionale, israeliene, diminuînd considerabil între altele pericolul ca Israelul să-şi piardă fie caracterul evreiesc, fie ordinea sa democratică. La rândul lor palestinienii şi-ar putea materializa în fine visul naţional. Toate acestea însă ar putea deveni realitate doar dacă viitoarea conducere palestiniană va rezista cântecelor de sirenă ale organizaţiilor extremiste dirijate de la Teheran sau Damasc. Cu Barguti în frunte, posibilitatea ca palestinienii să ţină piept funestelor sirene e net mai redusă decât cu Abbas la cârmă.