Eşecuri ale modernităţii

Ce impact uriaş are, în societatea informaţională globală, o simplă poză! De pildă cea a unui copilaş mort pe o plajă turcească! Ea, care, lezându-i demnitatea şi în moarte, n-ar fi trebuit publicată vreodată, ar putea fi în măsură să contribuie decisiv la modificarea atitudinii britanicilor cu privire la refugiaţi. Care nu-s, iată, toţi terorişti.

E posibil ca imaginea unui băieţel kurd înecat în timp ce familia sa încerca să se salveze de ororile războiului, să aibă o forţă persuasivă depăşind-o pe cea, intimidantă, a escadrelor şi blindatelor chinezeşti sau ruseşti dislocate la parade militare pe străzile şi pe cerul Beijngului sau Moscovei?

Emoţiile sunt net mai puternice, pe termen scurt, decât intelectul, imaginea decât cuvântul scris. Ştia ea Sfânta Scriptură ce ştia, când formula interdicţia biblică de a ne face chip cioplit. Avem tendinţa de a îngurgita nereflectat ce ni se oferă ochilor noştri prea puţin şcoliţi. Ce ne aţâţă afectele. Poza unei fetiţe goale refugiindu-se, împreună cu alţi copii şi militari, de norul unui atac cu napalm, a schimbat percepţia războiului vietnamez. Modernitatea ar trebui să implice distanţare raţională. Dar şi omenie. Succesul ei nu e determinat de eficienţă, ci de aderenţa la umanism şi liberalitate. Eficienţa nu e decât consecinţa opţiunii în favoarea acesteia din urmă.

Pariul pierdut al lumii musulmane

Criza refugiaţilor este, din multe puncte de vedere, consecinţa unui multiplu eşec al modernităţii. E, între altele, simbolul naufragiului social, politic şi economic al lumii arabe şi islamice, una zguduită, de 35 de ani, de o revoluţie islamistă care a debutat în Iran şi s-a globalizat, împiedicând o veritabilă modernizare. Nu e întâmplător că această lume, din Iranul şiit şi până în Arabia Saudită şi Emiratele din Golf, ţări musulmane prospere, pline de ţiţei, n-a absorbit emigranţi şi nu atrage refugiaţi.

Viziunea pesimistă a exilatului scriitor algerian, Boualem Sansal, laureat al prestigiosului premiu al librarilor germani, care şi-a publicat recent cartea despre sfârşitul lumii, sub titlul, “2084. La Fin du monde,” o distopie a totalitarismului de sorginte religioasă, analizând lumea la un secol după Orwell, se cere, cred, amendată. Sansal consideră că “lumea arabă e moartă, iar Iranul va conduce Islamul”. Căci, potrivit lui, “în termenii istoriei, lumea arabă a eşuat în toate proiectele ei, în eliberarea de colonialism, în dezvoltare socială şi economică, în unificare şi integrare în universul global”.

Or, Iranul a eşuat nu mai puţin jalnic. Autorul şi editorul iranian Abbous Maroufi, arestat, deţinut şi torturat de autorităţile persane pentru scrierile sale, reliefa acum doi ani că, în curând, regimul islamist de la Teheran va ajunge să aplice până şi Coranului cenzura, spre a-i elimina pasajele ce ameninţă puterea. Încât, dacă versiunea de fundamentalism a ayatolahilor îl va conduce timp de trei sferturi de veac de acum încolo, islamul va deceda şi el. I-ar putea supravieţui doar unul moderat.

Declinul prin antimodernitate a Rusiei

Dacă nu se produc schimbări dramatice, odată cu alternativa moderată, deschisă, a religiei musulmane ar trage să moară, ori ar fi fost îngropate demult, în 2084, şi alte şanse de adaptare la modernitate. Cea a Rusiei de pildă. Cantonat în nostalgii comunist-fascist-ortodoxiste, Putin confundă, ca şi teroriştii islamişti, modernitatea cu tehnica şi forţa brută şi îi refuză ţării sale obstinat o liberalizare autentică. În ciuda neasumării autentice a ororilor stalinismului, resuscitat, mai nou, de putinism, Rusia are, sub Putin, pretenţia de a juca un rol global. Pe care-l mimează dibaci, jucând pe degete pacifismul puterilor occidentale, dar la care n-o îndreptăţeşte nimic, dincolo poate de literatura veacului al XIX-lea şi a începutului de secol XX.

Eşecul modernităţii îi ameninţă şi pe est-europeni, în ciuda apartenenţei lor la NATO şi UE. Pe unguri şi pe români, de pildă. Dau de gândit atât succesul electoral obţinut de Jobbik, prin gestionarea abilă a unor savant dozate derapaje ultranaţionaliste şi antisemite, cât şi glisajul în totalitarism prolegionar şi naţional-comunist făţiş ori voalat în vituperările din România în contra unui act normativ firesc, ca legea 217.

Inadecvări est şi central-europene

La fel, reacţiile doar aparent raţionale, în fapt de viscerală intoleranţă, afişate în ambele ţări de oficiali sau foşti oficiali în siajul crizei refugiaţilor. Care semnalizează de asemenea un eşec modernizator şi documentează existenţa unui serios decalaj faţă de ora occidentală. Nu în ultimul rând, ele scot în evidenţă restanţe grave în materie de memorie, de autodefinire naţională şi de accepţie a modernităţii.

În “Hotel Europa: un exod şi semnificaţiile sale”, Ioan Stanomir are bunătatea de a încerca să lămurească problema încă nerezolvată, de către majoritatea românilor, a definiţiei naţiunii, o chestiune aparent la fel de complexă ca “legea” kafkiană, în faţa căreia tot eşuează, timp de-o viaţă, nefericitul ce şi-a propus s-o pătrundă. “Ce este o naţiune în Occident, astăzi?”- se întreabă Stanomir.

”O naţiune nu este doar o limbă, un teritoriu, un trecut. Ea este, înainte de toate, o comunitate de oameni liberi care se întemeiază pe acceptarea valorilor care o definesc şi…îi asigură coeziunea. Contractul care o întemeiază este unul care trece dincolo de graniţe etnice, lingvistice sau religioase. El este un contract ce face apel la fidelitatea faţă de lege, de constituţie, la încrederea în demnitatea umană şi în pluralism. Acest contract este rădăcina excepţionalismului occidental. Renunţarea la el echivalează cu abandonarea oricărei speranţe”, conchide el.

Modernitatea eşuată a provocat rinocerizarea unei părţi a elitei interbelice şi a condiţionat alunecarea României în catastrofa Holocaustului. Comunismul e, de asemenea, o variantă de eşuată modernizare globalizantă. Dar nici deznaţionalizarea ori ateismul militant nu constituie soluţia. S-ar putea ca sugrumarea libertăţii, sub semnul relativismului cultural postmodern, să aibă urmări cataclismice, prefaţând, prin pustiire axiologică, accelerarea unui naufragiu de proporţii globale.

De ce cred oare sute şi mii de adolescente, în vest, în himera unui viitor fericit şi demn, alături de violatorii şi asasinii ISIS? Implicând răspundere şi riscul eşecului, libertatea e dificil de asumat. Deloc de mirare că unii imigranţii nu văd avantajul opţiunii în favoarea ei, prin integrarea în societăţi care-şi detestă obârşia, valorile, tradiţia şi nu promit decât echivalentul unor munţi de orez, nicidecum însă răsplăţi paradiziace.

Deşi chiar mai puternică decât poza unui copil kurd ucis, în definitiv, de terorismul Statului Islamic, atracţia lumii occidentale e în declin şi în pericol. Dar comit, cred, o fatală eroare cei ce pariază pe năruirea ei. Căci secretul longevităţii acestei lumi rezidă în capacitatea ei de a învăţa. Şi de a nu-şi abandona omenia şi aderenţa la libertate. Şi, deci, în adecvarea la cerinţele unei modernităţi cu şanse de succes.