Marga, Năstase şi noua religie politică

În ce democraţie normală mai e oare nevoie să-i atragi atenţia premierului sau unui ministru precum cel al transporturilor că nu au dreptul să facă o apologie a infracţiunii, afirmând că „partidele nu se finanţează doar cu bani albi”?

România e însă un tărâm care a încetat, în acest an de guvernare USL-istă, să se mai situeze în registrul normalităţii democratice. A reintrat în schimb sub conul de umbră al democraţiei dirijate.

Întrucât România a redevenit ceea ce s-ar putea numi „o democraţie originală”, e posibil ca sensul originar al cuvântului ministru, cel de slujitor al naţiei să le scape şi unor foşti miniştri cu mari pretenţii de intelectuali. De pildă unui Adrian Năstase, fost prim ministru. Sau lui Andrei Marga, un fost ministru de externe, care-l consideră pe Vladimir Putin extrem de competent, dar îi acuză de o prezumtivă "incultură", de a fi "din carton", de "lipsă de valoare" şi de a profera minciuni „sistematizate” pe unii dintre cei mai mari scriitori români. Anume singurii literaţi din ţară având o operă bucurându-se de un autentic impact internaţional.

Năstase ca simbol

Circul care s-a făcut pe tema eliberării lui Năstase i-a uimit pe unii. Ce-au vrut oare să însemne oceanele de lacrimi vărsate pe spinarea fostului şef de partid-stat, ca să nu spun „de partid şi de stat”? Să fi fost doar lacrimi de crocodil? Sau milă autentică, firească pentru una din marile "victime" ale „securistului Băsescu”, ale „sistemului Băsescu”, ale „pseudo-justiţiei lui Băsescu”?

Pentru toţi oamenii cu scaun la cap faptele sunt limpezi. Năstase n-a fost doar un delincvent care, ca premier, a devalizat. Nu e doar un ins corupt în chip dovedit, ci unul care, în ciuda puterii sale imense şi în pofida reţelelor securisto-mafiote care l-au propulsat şi ţinut la putere a capotat in extremis în faţa justiţiei. Care a reuşit să-l condamne măcar pentru una din multiplele sale fărădelegi.

Ca atare, Năstase este şi un simbol. Cum simbolice sunt şi încarcerarea sa, prima a unui ex-premier corupt dintr-o ţară fostă comunistă, şi punerea sa în libertate, semn că, în fine, Ponta îşi materializează făgăduielile din campania electorală şi angajamentul faţă de oligarhia securistă care l-a susţinut. Semn că sistemul revine, încet dar sigur, unde a fost. Vom fi iar ce-am fost, ba chiar mai mult decât atât.

În fond, Năstase e emblematic mai întâi prin apartenenţa sa la o anumită familie politică, prin trecutul său de tânăr politruc ceauşist ajuns la un moment dat în fruntea bucatelor, sub oblăduirea democratului original, Ion Iliescu, omul cu mâinile pătate de sângele victimelor revoluţiei şi ale mineriadelor.

Năstase reprezintă, se ştie, lumea fostei nomenclaturi, a reciclatei mafii PCR-isto-securiste. E fiul ei cel nerisipitor, copilul, deloc teribil, ci foarte silitor al fostului regim, care, după ce a escaladat ierarhiile, ajungând în vârful noului sistem capitalisto-democratic apărut pe ruinele marii prăbuşiri din 89, s-a trezit în plin zbor spre culmile puterii săgetat, accidentat, rănit, zdrobit.

S-a văzut învins ruşinos, mai întâi politic, de alianţa DA în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, pentru ca apoi să suporte şi catastrofa înfrângere în faţa legii, marea, irevocabila, definitiva catastrofă de care s-au temut mai aprig, încă din 1989, pilonii FSN-ismului etern.

Semnificaţiile eliberării fostului premier

Pentru el, ai lui şi toţi cei care, la sugestia propagandei Anteniste l-au adoptat ca simbol al luptei contra lui Băsescu, eliberarea lui, fie şi condiţionată, din închisoare, a reprezentat net mai mult decât o simplă punere în libertate.

A însemnat echivalentul, vizibil, al zdrobitoarei victorii USL-iste de la 9 decembrie, un cosmic triumf asupra „sistemului Băsescu”, acel sistem care a pus capăt epocii Năstase, epoca rateului oricărei tentative de transformare a României postcomuniste dintr-o defecţiune post-sovietică într-un stat de drept modern şi democratic.

Că acest triumf asupra şefului statului român fusese binemeritat e clar. Nu fusese Băsescu preşedintele care a dat frâu liber justiţiei să-i urmărească pe corupţi oriunde ar fi ei, chiar şi la cârma ţării, în parlament, magistratură şi guvern?

Eliberarea lui constituie însă chiar mai mult decât vindictă şi mai mult decât prima promisiune USL-istă care n-a rămas doar vorbă în vânt. A însemnat o predicţie infailibilă îndeplinită. Una din cele pe care, conform Hannei Arendt şi „Originilor Totalitarismului” le fac mişcările totalitare înainte de a ajunge la putere, iar regimurile extremiste după instalarea lor la cârmă.

Între faptă şi mituri

Or fi limpezi faptele condamnându-l pe Năstase dincolo de prea uşoara pedeapsă pe care a ispăşit-o. Dar ce contează faptele? Mai nimic, de regulă, pentru mişcările şi regimurile autoritare şi totalitare. Care n-au cu ele nici o treabă.

Spre a se obţine susţinerea gloatei în democraţiile defecte, în care puterea e silită să ţină seama de opinia publică, de varii reguli precum cele impuse de Consiliul Europei, e nevoie să i se dea masei ce-şi doreşte. Iar masa nu după fapte tânjeşte. Ea e topită după mituri, după mântuitori, izbăvitori miraculoşi, mari preoţi şi prooroci, eroi şi mucenici.

Alcătuită din oameni fără căpătâi, din inşi perdanţi, ajunşi la capătul de jos al ierarhiei, masa recuză faptele care-i pun oglinda în faţă. Circ şi pâine vrea în schimb. Dar nu indiferent ce circ. Şi nu chiar orice pâine. Ci una îmbibată în sânge de martir, stropită cu lacrimi de erou.

Perdanţii, maţe-fripte, lumpenproletarii vor, cum altfel, demnitate. În locul celei pierdute în focul luptei pentru existenţă acceptă şi una falsă. Care li se serveşte prin mit naţionalist. Cu poporul se identifică uşor oricine. Pentru ţărişoară, pentru demnitate, fie ea şi fantezistă se dă cu tunul, dacă e nevoie. Şi mai vrea plebea coerenţă, o poveste clară, simplă, persuasivă de la un cap la altul.

Ce dacă realitatea e plină de incoerenţe, e complicată, e neconvingătoare? Avem Antenele. Posedăm Ministerul Adevărului lui Felix. Mai dispunem de televiziunea publică, oferind platforme de panegiric lui Năstase junior. Şi ne mai bucurăm şi de blogul personal al mitomanului Cătălin Ivan.

Ele toate ne oferă cele mai superbe bizantinisme. Ne livrează la domiciliu teorii ale conspiraţiei care mai de care mai palpitante, mai pline de suspans şi atrăgătoare. Şi ne furnizează şi o martirologie perfectă, cu Năstase în rolul mucenicului, jucând şi partitura unui arhanghel sui-generis, care, călare pe paraleul Ponta şi înarmat cu suliţa antonesciană se repede în balaurul băsist.

Marga şi noua religie politică

Împreună cu demonizarea lui Băsescu întreg acest martirologiu şi toate miturile vechi ori mai recente alcătuiesc un surogat de nouă religie politică, o nouă utopie care, în viziunea profeţilor ei, are pretenţia de a bate, în materie de eficienţă, şi comunismul şi nazismul.

În acest context se înţeleg mai bine şi ieşirile paranormale ale ideologului-şef al regimului de şcoală nouă, USL-istă, instalat la Bucureşti. Spre deosebire de Antene, care, când nu potoleşte masei foamea de victime prin aruncarea în arenă a gladiatorilor se adresează gloatei onctuos, periind-o, Andrei Marga a vorbit elitei.

A făcut-o, fireşte, dur, aşa cum se cuvine stăpânului de sclavi. În chestiunea boicotării ICR de către scriitori „de carton” precum Pleşu, Cărtărescu şi Florian, Marga, marele pontif, a adoptat tonul mânios al zbirului agitând cravaşa faţă de supuşii săi cam leneşi, furi, eretici şi prea de tot nerecunoscători.

Nu e, în fond, aceasta o elită într-adevăr „incultă”, ce merită din abundenţă să fie luată la refec? Nu trebuie trasă de urechi dacă nu ştie ce înseamnă încolonarea, obedienţa, devoţiunea, disciplina de partid? Dacă îndrăzneşte, cu neruşinare, expresie a depravatelor moravuri democratice băsiste, să fluiere-n biserică, uitând că-şi datorează talentul, banii şi succesul Marelui Frate USL-ist, echivalat, proletcultist, cu ţara? În România noii religii politice a face opoziţie, a fi eretic, iată, a redevenit foarte riscant.