1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Marele Hotel Cotroceni

Purtătoarea de cuvânt a preşedintelui României, Tatiana Niculescu Bran a asemuit Palatul Cotroceni cu un vechi hotel din anii comunismului, care afişează un lux vetust şi o solemnitate găunoasă.

Asemuirea Palatului Cotroceni cu un vechi hotel de lux al epocii comuniste ţine de o intuiţie profundă a realităţii şi nu ar trebui tratată în cheie polemică. Din păcate, foştii consilieri ai preşedintelui Traian Băsescu au fost vexaţi şi nu au mai văzut esenţialul. Apare e adevărat şi o presupunere maliţioasă, care explică, în parte, reacţia acestora: ”Cei care au lucrat prin birourile preşedinţiei de-a lungul a 25 de ani vor fi trăit cu satisfacţie această coregrafie a stăpânirii”. (Cotroceni – 25 de ani de “baronizare”, pag facebook)

Nu ştim dacă predecesorii Tatianei Niculescu s-au complăcut ori s-au resemnat numai, încetând să mai vadă. De exemplu, Adriana Săftoiu a mărturisit că descrierea îi este familiară, dar a dezaprobat publicarea acestor impresii. Ele ar ţine de intimitatea ”aparatului” şi nu ar trebui expuse vederii publice: ”Observaţiile acestea le-am făcut şi noi, dar aşa, doar între noi”, a mai spus Adriana Săftoiu, fără să explice însă sensul discreţiei.

Dar chiar şi când dezmint, foştii consilieri de la Palatul Cotroceni confirmă şi întregesc descrierea Tatianei Niculescu, căci, dacă nu ”vor fi trăit cu statifacţie coregrafia stăpânirii”, au considerat, în orice caz, că ea ţine de esenţa incomunicabilă a funcţiei lor. Or, tocmai acest ”secret” descrie cel mai bine sentimentul participării la o realitate plasată deasupra vieţii obişnuite. Puterea poate fi incomodă, poate pretinde o anumită austeritate, dar oferă, în schimb, o satisfacţie incomunicabilă. Faptul că nimeni nu a descris până acum, în mod public, partea neplăcută a vieţii la Palatul Cotroceni exprimă bine o pactizare intimă cu sensul acestui loc, dominat se pare de o vetustă concepţie asupra puterii, în care ierarhiile pe multe etaje, ploconeala, hieratismul, complicaţiile aparent absurde ocupă un loc important. ”Marele Hotel Cotroceni” este metonimia puterii, a unei puteri vetuste, care se îndărătniceşte să supravieţuiască în ciuda tuturor transformărilor democratice.

Spuneam că postarea purtătoarei de cuvânt nu este un atac la predecesorii ei, ci o observaţie fină a unei realităţi mai profunde. Stilistica puterii la vârful ei, sugerează Tatiana Niculescu, dă seama de o întreagă realitate socială şi de modul în care este organizată societatea politică în întregul ei: ”Străbătând culoarele Palatului, înţelegi mai bine România celor 25 de ani de la căderea comunismului, cu bune şi cu rele, cât şi cultura “baronului” local. Înţelegi, mai ales, cât de urgentă e nevoia de schimbare a administraţiei (prezidenţiale şi nu numai), de “debaronizare” la toate nivelurile, şi de aşezare în prezentul secolului XXI.”

Trăsătura principală a acestor observaţii este că pune viciul pe seama unui mod de gândire, a unor mentalităţi şi a unor reprezentări cu veche tradiţie şi nu doar pe seama unor oameni sau partide. Răul este difuz şi rezidă peste tot, chiar şi acolo unde spiritul partizan va fi crezut că se află sediul Binelui.

În esenţă, Tatiana Niculescu spune că în România domină o concepţie asupra organizării politice care se opune spiritului mai deschis, mai franc şi egalitar al lumii occidentale, că aici se cultivă încă formele ceremoniale şi însemnele exterioare ale ierarhiei şi că preşedinţia însăşi s-a complăcut în această ambianţă. Toţi cei care au trecut pe la Palatul Cotroceni, pactizând cu spiritul locului, se vor simţi, inevitabil, vizaţi, dar nu este vorba numai despre ei, ci de toţi aceia care au dat tonul în societatea românească. Aşa cum comunismul nu putea supravieţui fără participare voluntară şi implicare laşă, tot aşa nici post-comunismul nu putea avea viaţă lungă fără o intimă aderenţă la acest stil compozit al puterii.

În ce priveşte schimbarea, nu ar trebui să ne aşteptăm la evoluţii rapide, dar faptul că se vorbeşte, în fine, deschis despre anumite lucruri este un început foarte bun.