1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Marele Grădinar, revoluţia decenţei şi românii

Marele Grădinar, după cum cu dragoste Îl numea Einstein, dorindu-şi să se poată uita peste umărul Său, spre a-L urmări la lucru, Şi-a întors Faţa către noi. Revoluţia decenţei de acum un an a putut astfel continua.

Proteste, la 3 noiembrie, la Bucureşti

Proteste, la 3 noiembrie, la Bucureşti

Rezultatul întoarcerii Marelui Grădinar e fulminant. În contra imposturii, a imoralităţii guvernanţilor şi a obscenităţii publice a marilor corupţi, tinerii români, spre cinstea lor, au ridicat ţara din genunchi. La exact o sută de ani de la elaborarea revoluţionarei teorii a relativităţii generale, la câţiva ani după ce a preluat puterea în urma altor proteste publice, Victor Ponta a cedat în fine în faţa presiunii populare.

Cei între 30.000 şi 40.000 de oameni care au umplut ieri străzile şi pieţele bucureştene, protestând şi în celelalte mari oraşe ale României l-au convins, într-un târziu, pe premier să-şi depună mandatul la care ar fi trebuit să renunţe din vara anului 2012, când s-a descoperit că e plagiator. "Nu mă pot pune cu oamenii", a spus el, într-o tardivă străfulgerare de luciditate cosmică, pentru care, da, premierul demisonar crede eventual că trebuie să fie elogiat.

Dar oamenii? Pe ei ce i-a convins oare să iasă din case? Ce i-a determinat să-şi părăsească iubitele, domiciliile şi televizoarele şi să-şi asume cu maxim curaj participarea la ceea ce am calificat încă de marţi drept „revoluţie” simţind poate, nelămurit, că e continuarea celei începute, glorios, în noiembrie trecut cu alegerea preşedintelui? Aceea părea să eşueze în tăcerile prelungi ale Cotrocenilor, dar iată că a început, în fine, să reuşească.

E limpede ce anume a declanşat-o. Incendiul de la Colectiv soldat cu moartea a zeci de tineri n-a constituit decât ultima picătură care a umplut paharul indignării acelei părţi active, dinamice şi responsabile a poporului român, care, politic, contează. Şi care vrea ca România să devină, în fine, un stat de drept.

Acest segment, compus din tineri care au înţeles într-un târziu că pasivitatea nu mai poate fi în veci opţiunea, că fatalismul nu e în regulă, căci ar fi putut chiar ei să fie victimele flăcărilor Colectivului, s-a săturat definitiv de corupţia endemică a clasei politice. Ponta şi parlamentul majortăţii de penali cărora li se datorează marţea neagră au devenit în ochii lor puternicul, indelebilul simbol al acestei corupţii ubicue.

Dar zecile de mii de oameni care au forţat, în fine, după trei ani de tergiversări, manevre, tentative puciste şi alte mârşăvii, demisia primului ministru, n-ar fi ieşit poate în stradă cu disperarea şi curajul lor dacă n-ar fi intuit întreaga dimensiune a dezastrului. Parte din ea este alcătuită din conştiinţa că morţii de la Colectiv ar fi pierit degeba dacă sacrificiul lor n-ar folosi la curăţarea sistemului de ucigaşi.

Au intuit, de asemenea, că nu mai au pe cine se baza decât pe bunul D-.zeu şi pe ei înşişi spre a scăpa năpăstuita, obidita ţară nu doar de Ponta, Oprea, Piedone şi compania, ci şi de soarta de a nu putea fi transformată veritabil dintr-o democraţie "orginală", iliescistă, însângerată de corupţie, într-una autentică de tip occidental.

În partea cea mai bună, cea mai avansată, educată şi dinamică a României tinere s-a înţeles că neamul nu poate aştepta salvarea nici de la şeful Comisiei Europene, Juncker, cel care se gudura recent pe lângă Putin, nici de la Germania, ocupată cu ea însăşi din cauza crizei refugiaţilor.

Această elită e generaţiei noi s-a dumirit că nu poate conta pe preşedinte spre a prelua conducerea revoltei. Deşi în drept să îşi asume protestul paşnic şi legitim al unor demonstraţii democratice solicitând eliminarea din cetate a corupţiei şi pedepsirea prin demisie a responsabililor politici şi morali pentru dezastrul de la Colectiv, Iohannis crede că nu poate sări peste propria sa umbră constituţională.

Acelaşi grup de tineri a priceput în fine că românii nu-şi mai pot întemeia speranţele nici chiar pe cel care ar fi avut, prin funcţie şi poziţie, îndreptăţirea să le fie, etic, aproape, să le fie alături, să le fie prea fericitul far moral.

Căci patriarhul, supărat pesemne, ca şi predecesorul său din timpul unui Ceauşescu adulat de BOR, pe "psihologi" şi "ocultism", pe "demoni", "satanişti", modernitate şi, cine ştie, pe „agenturili” care ar "comanda" atacuri la adresa Bisericii Române, a lăsat pe alţii să-şi exercite vocaţia de duhovnici pe lângă duhurile îndoliate ale neamului.

Astfel, la malul mării lumânărilor de lângă un fost club, improvizat în chip de crematoriu de mari corupţi, la paturile de spital cu arşii rezultaţi din lăcomia lor, nefericitul cap al BOR a absentat nemotivat. A lăsat, neinvitaţi, medici evrei, pe şeful protestant al statului, un arhiepiscop catolic şi pe un preşedinte al Poloniei să-şi semnalizeze solidaritatea şi susţinerea pentru români. Iar românii cu drapelul coborât în bernă de tragedia colectivă de la un concert rock nu vor uita.

Tinerii revoluţionari au înţeles, în fine, că statul de drept nu vine de la sine. Că trebuie edificat pornind de la construcţia temeliei lui şi că, mai grav, arhitecţii şi inginerii care ar trebui să-i fie poporului alături, conducându-l în această operă mai înaltă decât turnul Babel n-au fost, nu sunt şi nu vor fi.

La cine n-au renunţat demonstranţii care au îngenuncheat ieri, în plin protest, în semn de reculegere, e bunul D-zeu. Iubirea Divină şi protecţia Providenţei vor fi extrem de necesare României în timpurile grele care vin. Căci mulţi vor încerca să deturneze şi să confişte şi această revoluţie, profitând de absenţa liderilor, a intelectualilor care să nu fie prea fatalişti sau prea dezabuzaţi, spre a dori să facă efortul de a-şi asuma conducerea acestei mişcări pentru democraţie şi pentru stat de drept.

Dificultatea cea mare dată de grava penurie de gânditori şi lideri democratici cât de cât credibili şi activi se amplifică din pricina pesimismului, ori a inadecvării unei părţi din elită, care, nerăbdătoare, dă semne să solicite precipitat schimbarea integrală a sistemului. Or, impunerea grăbită, prematură a unei asemenea revendicări ar suprasolicita fatal actuala revoluţie.

Ea va câştiga doar dacă îşi menţine constant presiunea asupra guvernanţilor interimari, a preşedintelui şi a partidelor, dacă rezistă provocărilor ca şi tentaţiei extremiste. Şi dacă va rămâne paşnică şi va emite permanent cereri concrete, clare, limitate, demisia deja obţinută a unor Ponta, Oprea şi a lui Piedone fiind doar primii paşi în acest sens.

Demisia premierului înseamnă, implicit şi a guvernului. Deci Oprea este pa. Atenţie însă. Nu şi influenţa lui. Rămâne de văzut cum va acţiona preşedintele. Mingea e în terenul lui.

Schimbarea sistemului deci vine. Dar cât de grabnic? Viteza ei depinde numai de români. Depinde dacă, susţinuţi de Marele Grădinar, românii vor smulge buruienile din grădina corupţiei politice în mod tenace, demolând sistemul cu sistem.