1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Manualele se înnoiesc mai repede decât știința

S-a râs enorm de ideea ministrului Educației, Liviu Pop, de a tipări manuale pentru tot felul de discipline sportive. Dar fondul problemei a rămas neatins.

Manualele sunt o excelentă afacere pentru autorii lor. Profesorii care sunt plătiți ”după buget” au găsit de vreo două decenii un excelent debușeu în scrierea de manuale școlare. Dacă publici o solidă teză de doctorat, un roman sau o carte de idei nu câștigi mai nimic, căci tirajele oferite de edituri sunt reduse, conform pieței românești. Omul care scrie nu mai are ambiții mari. Cum spunea deunăzi un scriitor: ”Dați-mi 2000 de cititori și mă declar mântuit!”.  Un manual, în schimb, e deja o afacere.

Prin urmare nu trebuie să ne mire inițiativa ministrului Educației care dorește manuale pentru educație fizică și chiar pentru fiecare specialitate sportivă în parte. El nu are în minte un model paideic, ci și-a propus pur și simplu să extindă piața manualelor, creând noi posibilități de câștig pentru unii profesori și colaboratorii lor. De aceea credem că toate ironiile adresate ministrului, deși perfect îndreptățite, nu și-au atins ținta. Problema de fond ține de modul în care sunt aprobate manualele școlare sau, cum se spune oficial, de ”metodologia” editării lor. Metodologia  ascunde sub aparența ei solemnă secretul micii-marii afaceri a manualelor școlare.

Să o luăm însă de la început. Mai întâi a venit ideea manualelor alternative care slujea principiul pluralismului democratic, fără să se poată rezolva vreodată tensiunea inevitabilă  dintre canonul pedagogic și libertatea opiniei. Dar dezbaterile de idei au contat prea puțin în istoria românească recentă. Oamenii ”din sistem” au preluat cu aplomb avantajele practice imediate ale ”pluralismului” și au produs nenumărate manuale ”alternative” care au fost toate validate în numele echității și libertății. E adevărat că am avut totuși parte în anii din urmă de o luptă ideologică cu bătaie mai lungă privitoare la istoria națională, dar, cu această excepție, scopul principal al inflației didactice a fost obținerea de subsidii. Diferențierea ideologică apărea uneori ca simplă mecanică menită să justifice un nou manual, ceea ce explică și de ce s-au comis atâtea stupidități.

În linii mari, acceptarea mai multor manuale simultan a prilejuit o majorare considerabilă a bugetului pentru manuale și un debușeu pentru anumite edituri ca și pentru autori și, nu în ultimul rând, pentru referenții care trebuie să aibă neapărat titlul de doctor. În esență e vorba de ”comenzi de stat”, o resursă sigură și fără riscuri. O idee ”grozavă” așezată iarăși sub patronajul progresului și occidentalizării (încât nimeni să nu îndrăznească să o combată) a fost aceea a manualelor digitale, care nu au avut alt scop decât să ofere o nouă comandă de stat pentru firmele care digitalizau manualele deja aprobate. În fine este suficient să remarcăm cât de inovativi și dinamici se arată unii miniștri ai Educației atunci când e vorba de noi distribuiri de resurse și cât de apatici devin când se pune problema unor dezbateri de fond.

Dar, fără să rediscutăm principiul manualelor alternative, să observăm că avizarea manualelor a devenit imediat o afacere, care a și provocat scandaluri printre editurile concurente. Creierul operațiunii se găsește la Centrul Național de Evaluare și Examinare din compunerea Ministerului Educației. Pentru opinia publică, acest organism, care înainte de 2009 se numea altfel, e cunoscut mai ales pentru subiectele greșite la evaluările naționale, dar el are în grijă și domeniul manualelor, pe baza metodologiei evocate. Oamenii din sistem înțeleg mult mai bine miza unei schimbări de guvern, căci ea echivalează cu șansa unor noi manuale sau dimpotrivă cu absența oricărei perspective pentru mulți ani înainte. Dar e de reținut că ritmul înnoirii manualelor este foarte mare și statornicit astfel prin Metodologie, așa cum se arată la Art. 6: ”Viabilitatea manualelor este de patru ani școlari, începând cu primul an școlar de după încheierea sesiunii de evaluare, cu posibilitate de extindere pentru încă doi ani școlari, cu condiția reevaluării lor.” Se învechește un manual de Matematică, Istorie sau Limba română în 4 ani? Poate să devină inactual un manual de Tehnologie digitală, dar unul care predă un patrimoniu cultural, care predă altfel zicând ”tradiția”, nu poate fi înnoit decât în cazul unei revoluții politice. Desigur poți scoate ediții noi cu ilustrații mai frumoase pe hârtie mai bună, dar manualul rămâne același.

Și totuși elevii nu au manuale la început de an. Se pare că C.N.E.E. și Ministerul Educației nu sunt preocupate ca fiecare elev să aibă un manual pe masa de lucru, ci mai mult de avantajele editării unor manuale noi, avantaje care se distribuie între autori, referenți și editurile selectate. În loc să tipărească două-trei tiraje dintr-un manual mai vechi, ”creierul mic” al operațiunii va decide că este nevoie de un manual nou. Iar dacă apariția unui nou manual nu poate fi justificată prin caracterul inactual al celui vechi, atunci se poate opera o schimbare de programă, care atrage după sine ”necesitatea” unui nou manual, conform Metodologiei.

Impresia noastră este că ministrul Educației, Liviu Pop, a recurs la o variantă de rezervă mai puțin uzitată, dar care are și ea acoperire în Metodologie. Căci noi manuale pot fi aprobate dacă: ”există discipline/module de pregătire fără manuale școlare aprobate în sesiunile anterioare”. Prin urmare totul e ”legal” și conform Metodologiei. Problema este că Metodologia e făcută anume ca să ofere Ministerului spații largi de manevră pentru a-și servi clientela politică. Ipoteza sumbră este că opoziția de azi, de ieri și de alaltăieri nu a pus niciodată în discuție mecanismele legale prin care se editează manuale noi în speranța că va profita la rându-i odată ajunsă la putere.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti