1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Manifestaţia de duminică şi slăbiciunea societăţii civile

În România rolul societăţii civile a fost jucat de o sumă de ONG-uri finanţate din Occident care şi-au atins limita capacităţii lor de acţiune.

Politica românească arată rău şi pentru că nu există o societate civilă. Dar ca să nu fim greşit înţeleşi, nu este vorba de ONG-urile cu agende de diferite tipuri, ci despre o categorie mai largă de oameni educaţi şi capabili de gândire critică aplicată problemelor generale. Societatea prin forţa ei exercită cea mai eficientă cenzură împotriva exceselor şi lucrurilor nerezonabile. Cine greşeşte grav ştie că nu mai poate ”ieşi în lume” şi aceasta este o sancţiune extrem de puternică.

În România, în schimb, rolul societăţii civile - al cărui embrion fusese distrus de mineriade în Piaţa Universităţii în 1990 - a fost jucat de o sumă de ONG-uri finanţate din Occident care şi-au atins limita capacităţii de acţiune. De fapt din momentul în care Monica Macovei a fost numită ministru la Justiţiei şi Renate Weber consilier prezidenţial pe teme juridice, ”societatea civilă” a fost resorbită practic la nivelul administraţiei. Alte organzaţii similare s-au afiliat prin colegialitate sau au preferat să facă opoziţie din gelozie şi motive de pură concurenţă pe piaţa restrânsă a subsidiilor, slujind, în subsidiar, tot unui scop politic. ONG-urile care făcuseră opoziţie radicală puterii FSN şi PDSR în primii ani au devenit, încetul cu încetul, furnizoare de competenţă tehnică în diferite domenii pe care administraţia le ignorase: drepturile omului, legislaţie europeană, minorităţi, anti-discriminare şamd. Faptul că CNCD a fost instituit ca organism al statului, deşi pare a fi mai curând un ONG prin componenţă şi etos, reprezintă poate exemplul cel mai bun pentru această situaţie cu totul nouă. ONG-urile construite în anii 90 au penetrat structurile statului, continuând să întreţină cu politicienii propriu-zişi relaţii ambigue.

Dar din acel moment care a fost resimţit ca un progres important în direcţia armonizării europene, a apărut un vid. ONG-urile, deşi continuau să existe distinct nu mai puteau juca rolul ingenuu pe care îl jucaseră iniţial, lăsând să se întrevadă mobiluri politice. Nici Occidentul nu mai era dispus să le finanţeze cu aceeaşi generozitate, căci obiectivele democratizării păreau în linii mari împlinite, încât tot mai mulţi oameni care dobândiseră experienţă pe frontul ”civic”, căutau debuşee în politică. Victor Alistar, de pildă, de la Transparency Internaţional, care făcuse opoziţie la reforma Macovei, (la fel ca Renate Weber de la Fundaţia Soros sau organizaţiile înrudite) aspira să devină ministru în guvernul USL şi era cât pe ce să ajungă, dacă ANI nu i-ar fi găsit o pată.

În acest răstimp de dezorientare, singurele asociaţii care mai puteau fi nuclee de agregare civică erau acelea care au formulat obiective concrete foarte precise aşa cum a fost Alburnus Maior de la Roşia Montana. Vechile ONG-uri şi fundaţii au întrevăzut aici posibilitatea relansării lor şi au susţinut imediat revendicările celor care se opuneau companiei Gabriel Resources. Altele şi-au abandonat câmpul politic în care se mişcau de predilecţie (cum ar fi critica regimului Băsescu) şi au trecut în partea cealaltă de unde soseau noile subsidii.

Dacă în trecut un comunicat al câtorva asociaţii civice era preluat imediat de presă şi transformat în eveniment, astăzi nici cea mai largă alianţă de ONG nu mai poate spera la acest succes. În sine nu ar fi o problemă, dar absenţa unei reale societăţi civile se resimte astfel cu mai multă acuitate.

Totuşi este posibil ca manifestaţiile din ultimul an să fi redeşteptat apetitul pentru participare politică şi cel puţin manifestaţiile contra RMGC au fost un bun exerciţiu de gândire critică şi acţiune contestatară. Manifestaţia de ieri contra modificării Codului penal a fost şi ea o bună mobilizare a spiritului critic în ciuda neclarităţilor de mesaj şi a confuziilor de obiective. După o lungă perioadă de apatie este posibil ca în societatea românească să se constituie nuclee de gândire critică capabilă să pregătească apariţia acelei societăţi civile care nu a existat pe deplin niciodată. Deocamdată asistăm se pare la „haosul” începuturilor.