1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mai putem vorbi de naţionalizare?

În România, problema privatizării şi a administrării publice nu este una strict economică, ci şi una de moravuri sociale.

default

Ar fi greu de imaginat ca un ministru român să propună astăzi naţionalizarea unei multinaţionale, aşa cum a făcut ministrul industriilor de la Paris cu oţelăria Mittal de la Florange. Chiar dacă pliticienii români sunt gata să preia idei convenabile din Vest, în actualele circumstanţe economice şi politice naţionalizarea este un subiect imposibil de abordat la nivelul unor partide guvernamentale. Este adevărat că, nu de mult, politicieni din grupurile mai exotice au propus renaţionalizarea Petrom, pe fondul unor critici extrem de puternice la adresa companiei austriece OMV şi a fostului premier Adrian Năstase. Preşedintele republicii însuşi, deşi nu vorbea de naţionalizare, a criticat în multe rânduri Petrom, ori de câte ori avea loc o creştere de preţuri la combustibili, stimulând astfel propunerile mai radicale. Rostul acelor declaraţii era poate acela de a face presiuni asupra companiei petroliere în cadrul unor negocieri rămase secrete, dar opinia publică a rămas cu imaginea unei privatizări dezastruoase. Chiar un filosof de la care, prin natura preocupărilor sale, nu te-ai fi aşteptat, este vorba de Gabriel Liiceanu, critica într-un rând privatizarea Petrom. Cu toate acestea, România se află deocamdată în cadrul unui puternic curent de sens contrar. Ea tinde pe mai departe să privatizeze, nu doar pentru că îi cere FMI, ci şi pentru că întreprinderile de stat au devenit, în cele mai multe cazuri, o povară reală greu de suportat.

Din păcate, în România problema nu este una strict economică, ci şi una de moravuri sociale. Aşa cum am putut vedea şi în cazul recent al Oltchim, administraţiile companiilor de stat au cedat tuturor tentaţiilor, transformând adesea întreprinderile în puşculiţe ale clientelei politice. Iată de ce politicienii români iniţiaţi în “tainele” economiei de stat au un real sentiment de culpabilitate şi iată de ce acceptă fără împotriviri făţişe planurile FMI, chiar dacă nu le duc totdeauna la îndeplinire. Din acelaşi motiv, nici un partid guvernamental nu ar îndrăzni să vorbească despre renaţionalizarea unor intreprinderi. În definitiv, toată lumea ştie că o administraţie publică poate fi foarte bună, un exemplu fiind chiar Petrom, care aparţine de OMV, o companie deţinută în majoritate de statul austriac. O asemenea cedare de administraţie de la un stat la alt stat, nu ar fi fost din punct de vedere politic posibilă, dacă fosta societate de stat românească ar fi fost mai strictă.

La fel s-a întâmplat cu băncile care urmau modelul Bancorex. Clienţii politici se înfruptau din bogăţia publică prin credite preferenţiale şi, în acelaşi timp, argumentau împotriva privatizării cu argumente “patriotice”. Atâta doar că patriotismul lor era un sentiment aparte al proprietăţii publice devalizate. E totuşi, poate, prea sever să vorbim întotdeauna de corupţie dar, în orice caz, a existat o incapacitate politică de a renunţa la preţurile sociale, împiedicând practic despărţirea de vechea economie falimentară.

Privatizarea a însemnat, şi mai înseamnă în România, mai mult decât aplicarea unui punct de doctrină economică, unul relativ, căci o companie de stat poate funcţiona perfect în regim concurenţial, după cum transferul unui monopol de la stat către o companie privată nu aduce rezultatele aşteptate. Privatizarea înseamnă în România şi o lovitură administrată clientelei politice şi celor mai stricate moravuri. Cu siguranţă că un guvern cu preocupări sociale poate “rezista” solicitărilor FMI dacă o societate de stat nu are datorii şi poate conserva cel puţin locurile de muncă. Deşi problema nici nu s-ar pune şi FMI nici nu şi-ar oferi serviciile dacă aceste datorii nu ar exista.

În consecinţă România, mai înainte de a crea un spaţiu economic cu adevărat concurenţial, nu îşi poate permite să “ revizuiască” doctrina privatizării.