Mai mult decît o gravă eroare

Se spune că de departe lucrurile se văd mai bine. Ca niciuna din echipele precedente, aflate la conducerea ICR, cea condusă de Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu a ştiut să facă în aşa fel încît cultura românească să se vadă, să se simtă şi să se audă foarte bine şi din străinătate. Să fie percepută, în ceea ce are ea specific şi universal, fiind sincronă cu tendinţele şi evoluţiile artei contemporane, fără a-şi pierde autenticitatea.

Despre România şi cultura ei s-a vorbit dintr-o dată mai mult şi de bine în apus, în ultimii ani, stereotipiile au fost spulberate, revelaţiile pozitive au fost frecvente şi au lăsat urme în conştiinţa publicului şi în mass media. Pe scurt, strategia echipei ICR a rodit gustos şi din belşug.

Aceste performanţe, mai mult decît lăudabile, unele dintre ele cu rezultate perene, s-au datorat unui solid profesionism, unei largi percepţii a spiritului vremii, unui ascuţit simţ al valorii, nutrit din inteligenţă şi cunoaştere, unui spirit de discernămînt nealterat de programe politice sau postulate ideologice.

Ca în pofida acestor succese şi calităţi, echipa ICR să devină victima unei „ordonanţe de urgenţă” şi, sub pretexte nefondate, cusute cu aţă albă, să fie transferată sub autoritatea Senatului României, deci să fie înlocuită cu o „altă conducere” – pare de necrezut, stîrnind într-un prim moment, consternare, perplexitate, revoltă. Este ca şi cum succesul şi calitatea unei prestaţii ar fi delicte şi nu merite, ceea ce s-ar înscrie în logica unei lumi pe dos.

Demersul actualului guvern este însă nu numai stupid, ci şi contraproductiv pentru bunul renume al României. Dovada: el a fost imediat înregistrat de mass media apuseană pînă şi în contextul tot mai angoasantei crize nu doar monetare ci şi identitare, prin care trece Europa. Opinia publică informată ştie de-acum cel puţin că guvernul de la Bucureşti este destinatarul unei petiţii semnate de peste o mie de intelectuali şi artişti care cer revocarea unei ordonanţe absurde.

În autenticele democraţii, o notă de protest public sau o petiţie semnată de floarea vieţii culturale şi intelectuale poate îndrepta o eroare. Cînd în Germania, deşi acuzat de a-şi fi plagiat teza de doctorat, ex-ministrul apărării Karl Theodor zu Guttenberg a fost totuşi luat sub aripă de Angela Merkel, 50 de mii de profesori, cadre universitare şi deţinători de titluri academice au semnat o scrisoare de protest. În cele din urmă, şefa guvernului a fost nevoită să renunţe la serviciile baronului plagiator.

Ar fi minunat dacă în urma actualei petiţii semnate de oamenii de cultură români, guvernul Ponta şi-ar revizui decizia. Speranţele sunt însă aproape nule. Şi aceasta fiindcă înlocuirea performantei conduceri ICR cu o alta nu este o eroare îndreptabilă ci are sistem, subsumată fiind principiului antidemocratic al politizării conducerii instituţiilor publice. Ea stîrneşte celor mai vîrstinici amintiri neplăcute din epoci pe care le-ar fi dorit pe vecie apuse. Ea are toate atributele unei restauraţii.

Numai că dezonoranta ordonanţă este, dincolo de aberanta logică a răfuielilor politice în detrimentul binelui public şi al bunului renume al unei ţări şi al unei culturi, şi expresia unei discriminări, a unei idiosincrazii endemice faţă de elitele intelectuale, faţă de promotorii autenticelor valori culturale, faţă de profesionişti. Aceeaşi ordonanţă de urgenţă nr.27/2012 nu prevesteşte nimic bun nici pentru cultura română, nici pentru democraţia autohtonă. Şi aceasta se poate, din păcate, simţi şi de departe.