1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mahalaua eternă

Societatea politică românească se complace în ambianţa mahalalei, dar mai grav este că publicul dă semne că jubilează din nou la apropierea scandalului.

Mahala înseamnă multe lucruri, dar în sens moral ea descrie împrejurarea în care oamenii se ceartă zgomotos din orice, aruncându-şi unii altora invective şi învinuiri fără noimă. În sens istoric, mahalaua se referă la partea populară a oraşului, cu case scunde şi grădini înverzite, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi unde petrece într-o caldă sau acidă convivialitate. Ulterior, a ajuns să însemne partea mizeră a urbei, cu oameni de toată mâna care se asociază natural cu semnificaţia morală descrisă mai sus. De la mahala s-au format mahalagesc, mahalagiu, mahalagioaică, mahalagism, numai cuvinte cu sens negativ. Mahalaua decăzuse la cea mai de jos condiţie şi părea să nu aibă nicio şansă de reabilitare.

După 1990 s-a petrecut însă ceva interesant şi neaşteptat. Prin reacţiune la cartierele de blocuri şi la alienarea pe care o suferiseră largi categorii de oameni, mahalaua a fost, subit, resuscitată. Noua cultură românească pe versantul său nostalgic şi restauraţionist a cultivat insistent sensurile pozitive ale mahalalei sau, pur şi simplu, descriptive, care trimiteau la Caragiale, la onoarea negustorească şi ambiţul de familist, la cântecele româneşti ale lui Zavaidoc sau romanţele cosmopolite ale lui Cristian Vasile. Mircea Cărtărescu, de pildă, scrie o frumoasă poveste a Zarazei şi a trubadurului ei, pe care îl înfăţişează ca un Gardel al nostru, aureolat la rându-i de un destin tragic. Lumea fuge din blocuri şi caută să construiască la marginea oraşului sau în satele din preajmă. Românii descoperă după 1990 nu numai Occidentul, dar redescoperă totodată şi mahalaua, în care autonomia vieţii, libertatea şi aproximaţia urbană, cu străzi fără canalizare şi nepietruite, se împletesc aproape la fel ca în trecut.

Dar chiar în ţesătura, deja învechită, a cartierelor de blocuri, lumea de după comunism a plantat, ici-colo, sămânţa mahalalelor, cu mici prăvălii (buticuri), grădini de vară şi bisericuţe de lemn. Viaţa opresată de geometria betonată şi-a luat revanşa într-o explozie de culoare orientală, care tindea să capete proporţii luxuriante dacă nu interveneau cenzura noului legalism european şi suprafeţele comerciale cu capital străin.

Am putea chiar presupune că, pe dedesubt, societatea românească s-a străduit cumva să îngroape cu totul sensul urât al mahalalei şi să o recupereze pe aceasta nu doar în sensul ei istoric, atât de imprecis şi echivoc totuşi, dar să o realizeze şi în idealitatea ei. S-a văzut, de pildă, că Bucureştiul nu are vocaţia de a deveni o mare metropolă şi că geniul său a rămas dezvoltarea pe orizontală. Aşa-numitele zone rezidenţiale par utopia realizată a vechii mahalale.

Aşa cum mahalaua ”frumoasă” a înviat - uneori prin sanctificarea urâtului, ca în cultul operei lui Caragiale - tot aşa mahalaua ca periferie morală a supravieţuit în tot timpul acesta, străbătând mereu la suprafaţă ca igrasia din spatele unei văruieli proaspete. Uneori se produc crize acute, aşa cum este cea recentă, provocată de fostul preşedinte. România a reuşit, aparent, să pună pe picioare un mecanism judiciar capabil să condamne pe oricine ar fi el, inclusiv un fost şef de guvern, şi a părut să aducă în viaţa publică reguli clare, menite să suscite încredere. Dar nu au trecut trei luni şi cel care asumase răspunderea morală şi politică pentru această reformă capitală, în speţă fostul preşedinte, descalifică acum propria realizare, discreditându-i pe cei pe care i-a numit el însuşi, procurori, judecători sau ofiţeri de servicii secrete. Ce a fost bun, acum e rău, ce a fost de încredere, acum e suspect, ce a fost pur, acum e maculat.

Această instabilitate şi nesiguranţă, această hegemonie a umorilor este însă trăsătura de bază a mahalalei, în care absolut nimic nu este cu adevărat respectabil şi unde totul poate fi târât în vârtejul invectivelor. Societatea politică dă impresia că se complace din nou în acest viciu şi că nimic nu o mai poate scoate de acolo, căci lumea, amorţită după alegeri şi după un ”post” prelungit, se înviorează parcă la apropierea scandalului şi îl condamnă pe noul preşedinte pentru ţinuta sa austeră. Aromele şi vibraţiile mahalalei au o atracţie irezistibilă. În cele din urmă, România e mahalaua eternă, în toate sensurile.