1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mahalaua “de sus”

Campania electorală pentru europene a devenit scena unor violenţe verbale fără precedent, care riscă să creeze o imunitate a injuriei.

default

Violenţa verbală este o formă clasică de contestaţie populară şi în perioadele recente ea aparţine mai curând opoziţiei. Violenţa cuvântului este de regulă arma celui lipsit de putere. Multe regimuri politice au instituit în codul penal infracţiunea de ultraj contra autorităţii tocmai pentru a îngrădi contestaţia politică. Printre grupurile politice cele mai violente în discurs s-au dovedit extremele, dar violenţa verbală tinde să ocupe şi centrul. Le Figaro remarca anul trecut că în Franţa s-au depăşit limitele cunoscute, căci ceea ce era presupus să rămână într-un cadru privat („conversaţia de cafenea”), a trecut deja în discursul public. („Hollande et sa bande”, Éric Dolige, senator UMP).

Dreapta pare mai înclinată către expresiile tari decât stânga din motive care ţin de înseşi liniile mari ale luptei ideologice. Limbajul public a fost aseptizat în ultimul secol mai cu seamă datorită stângii care a manifestat preocuparea de a elimina discriminările şi inegalităţile. Procesul acesta de aplatizare a limbii a fost vizibil şi în România prin deciziile CNCD care condamna cu ani în urmă un scriitor pentru afirmaţiile sale polemice la adresa unora sau altora. Iată de ce dreapta vede în limbajul tare nu atât expresia agresivităţii, cât a autenticităţii şi adevărului. Acesta este poate şi motivul pentru care straturile populare ale societăţilor occidentale au migrat în ultimele decenii de la stânga la dreapta.

Dar dincolo de orice fractură ideologică, limbajul supravegheat cu stricteţe şi perfect sterilizat al birocraţilor şi politicienilor, trece în mediile populare drept o stilistică a minciunii. Eufemismul şi jargonul ininteligibil sunt privite cu ostilitate ca expresii ale unei puteri cinice şi ca opuse limbajului colorat şi injuriei cu căldura lor familiară. Rap-ul este cu siguranţă cea mai puternică replică dată puterii instituite. Injuria este un instrument de „desacralizare” a puterii.

În acest context, felul în care vorbeşte preşedintele Traian Băsescu e mai greu de înţeles. El vorbeşte ca un opozant. El înjură ca omul lipsit de putere. Violenţa cuvintelor pare să compenseze incapacitatea acţiunii: ”Parcă era o maimuţă pe pupitrul de la preşedinţie” (despre Crin Antonescu); „Marea haită pesedistă semnând alături de şantajista senatoare Firea”. Violenţa atrage însă violenţă după cum arată replica lui Victor Ponta: „Ăsta e Băsescu! Un preşedinte decăzut, o ruşine a României.”. În schimb Crin Antonescu a fost “imparţial” şi violent în manieră profesorală: „Este scandalos ca preşedintele ţării şi şeful Guvernului să facă de râs această ţară, prin declaraţii cu un conţinut şi ton care seamănă cu cel al unor căpetenii de bandă sau al unor lideri ai lumii interlope.”

Să admitem, în primul rând, că există un “adevăr” al violenţei care se iscă din sentimentul nedreptăţii şi al neputinţei sau din dorinţa de a înfrânge o mistificare întreţinută prin convenţiile limbajului respectabil. Dar în exemplele de mai sus violenţa verbală aparţine oamenilor care deţin puterea. În ciuda punerii la punct a lui Antonescu, cuvintele groase riscă, prin spirala violenţei, să devină marca a celor aflaţi deasupra îngrădirilor comune. Un nou stil: mahalaua “de sus”.

În al doilea rând, violenţa verbală contenită prin lege sau reguli nescrise, prin convenienţe şi buna cuviinţă, îndeplineşte o funcţie socială remarcabilă, tocmai prin contrast cu limitele impuse de regula limbajului public. Dar dacă îngrădirile dispar, dacă violenţa devine normă, “adevărul” presupus în cuvintele crude se topeşte în masa unei brutalităţi uniforme şi neexpresive.