1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mărturisirile periculoase ale preşedintelui

Preşedintele a dat impresia, într-o declaraţie recentă la televiziune, că solicită concetăţenilor săi să fie indulgenţi cu slăbiciunile sale şi să accepte o politică de stat bazată pe „sentimente” personale.

default

Traian Basescu

Sunt mărturisiri care îl pun pe un demnitar al statului, şi, în cele din urmă, pe orice om care se exprimă public, în cea mai proastă lumină. Dacă declari, de exemplu, că nu îţi poţi depăşi propria subiectivitate, că resentimentele tale te copleşesc, că inima îţi învinge raţiunea, atunci credibilitatea ta s-a risipit cu totul. Şi dacă, în acelaşi timp, le ceri celorlalţi să te înţeleagă şi să te aprobe în virtutea unei foarte răspândite complicităţi omeneşti, atunci se poate spune că faci o declaraţie periculoasă pentru viaţa comunităţii.

Este cazul preşedintelui Republicii, care renunţând la poziţia rezervată de până mai ieri a lansat în viaţa publică sugestii dintre cele mai nepotrivite. Confesiunea sa trece mult dincolo de circumstanţele electorale: "Adică un om care crede că un preşedinte este o maşinărie, care nu are suflet, nu are sentimente, nu are nimic, i se cer aspiraţii înalte de bărbat de stat ca să numească în funcţia de prim-ministru pe unul care l-a suspendat o dată... e greu", a spus deunăzi preşedintele Traian Băsescu.

Preşedintele nu l-a numit explicit pe social-democratul Victor Ponta şi nu a numit pe nimeni altcineva în acest enunţ cu caracter general. Dacă s-ar fi referit la cineva anume, atunci discuţia s-ar fi axat pe calităţile şi pe îndreptăţirea aceluia de a fi numit prim-ministru, dar cum nu a făcut-o, discuţia nu poate evita conţinutul confesiunii înseşi. Reformulând, preşedintele cere concetăţenilor săi să fie indulgenţi cu slăbiciunile sale şi să accepte o poziţie profund subiectivă în numele universalităţii firii umane. Dacă ar fi fost în locul generalului american David Petraeus, ar fi cerut, pesemne, publicului american să înţeleagă forţa iubirii şi să accepte că un comandant militar nu este ”o maşinărie” şi că rămâne un om alcătuit din carne şi oase, vulnerabil la săgeţile unui zeu capricios.

Eroul din Afghanistan, David Petraeus, implicat într-o poveste de dragoste riscantă pentru securitatea Pentagonului, nu a cerut înţelegere şi nu a invocat universala şi irepresibila fire umană, dar cu siguranţă că ar fi putut să o facă într-o altă lume cum ar fi fost epoca antichităţii romane. Nici Cezar şi nici Antoniu, marii generali ai imperiului, nu se simţeau datori să dea socoteală pentru iubirea nutrită faţă de Cleopatra. În schimb într-o democraţie modernă, cel mai preţios lucru, mai preţios decât majoritatea populară, (relativă dacă ţinem seama de diversele sisteme de vot), este obiectivitatea instituţiilor şi caracterul lor nepersonal.

Într-o democraţie reprezentativă majoritatea populară nu este o dogmă, căci sistemele neproporţionale de vot crează majorităţi parlamentare bazate cel mai adesea pe o minoritate de voturi, dar obiectivitatea şi imparţialitatea instituţiilor este, în schimb, o condiţie fundamentală. O democraţie în înţelesul modern al cuvântului îşi merită numele dacă funcţionează conform legilor şi nu arbitrariului personal. Sensul însuşi al evoluţiei politice din ultimele trei sute de ani a fost acela de a înlocui caracterul personal al puterii monarhice cu caracterul impersonal al statului de drept, de a-l înlocui pe suveranul în carne şi oase, capricios şi discreţionar în virtutea ”sentimentelor” sale, cu suveranul abstract, supus legilor.

Prin urmare, principala aşteptare a cetăţenilor unei republici este tocmai aceea ca demnitarii ei să renunţe, vremelnic, la sentimentele lor. Să fie obiectivi, să-şi calce pe inimă şi să urmeze procedurile impersonale descrise de cutume sau de Constituţie. Orice ar crede preşedintele Traian Băsescu, tocmai felul acesta de renunţare şi de asceză este condiţia fundamentală a politicii democratice.

În fapt nimeni nu poate fi perfect şi defectele oamenilor politici continuă să influenţeze în mod copleşitor istoria democraţiilor contemporane, dar a declara în faţa naţiunii că eşti predispus să aşezi sentimentele proprii mai presus de orice altceva este deja un grav semnal de alarmă.