1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Mândrie şi beton

Plecaţi la muncă în străinătate, revin în satele natale doar pentru a ridica mici palate în care, probabil nu vor locui. Petruţ Călinescu de la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţii a documentat acest fenomen

Caption: Im August 2012 hatte der rumänische Fotojournalist Petrut Calinescu eine Austellung in Negreşti Oaş, Rumaenien, mit Bilder und Geschichten aus der Oaş-Umgebung. Foto: Petruţ Călinescu Zugeliefert durch: Cristian Ştefănescu

Petrut Calinescu

Racşenii, în mod tradiţional crescători de animale, sunt plecaţi astăzi majoritatea în Anglia”, notează autorul sub fotografia pe care i-a făcut-o lui Berende Iosif, sătean din Racşa Oaşului, rămas acasă, stăpân şi paznic peste proprietata copiilor. Asemeni lui sunt bătrânii din Certeze şi din Negreşti-Oaş, din Ilva năsăudeană sau din Cajvana Bucovinei româneşti. De când se ştie, ţăranul român a vrut să arate cât de mult poate, atunci când poate. La ce bun să strângi bani dacă nu te poţi făli cu ei? Şi nu neapărat teancurile de bani fac fala ci casele pe care le poţi ridica avându-i. Sau maşinile cu care te plimbi prin sat ca să le arăţi celorlalţi ce conduci tu – dar şi ca să vezi ce-a mai construit vecinul.

Remus Ţiplea este fotograf. S-a născut şi a trăit acolo, în Oaş, şi admite că, înainte să îi cunoască pe Ioana Hodoiu şi Petruţ Călinescu, nu a remarcat nimic anormal în competiţia arhitecturală dintre vecinii săi. Aşa a crescut. Sub ochii lui, lumea de acolo înălţa case mai mari, tot mai mari, tot mai la stradă, tot mai atipice locului. Certezele de altădată nu se mai zăresc. Nici Negreştii Oaşului. Nici din Ieudul Maramureşului nu va mai rămâne multă vreme satul copilăriei lui Ştefan Hruşcă.

Oamenii atâtor sate româneşti sunt plecaţi să muncească în străinătate. De fapt, nu migraţia spre locuri de muncă mai bine plătite în Vestul Europei a deschis schimbarea la faţă a satelor din nordul României. Pe vremea lui Ceauşescu, oşenii migrau să muncească în interiorul României şi se întorceau acasă numai cât să transforme banii în beton şi betonul în mândreţe de case. “Cei din Certeze au fost pionieri. Au fost daţi la Scânteia, în 1976, ca victorioşi în întrecerea socialistă”, aminteşte antropologul Vintilă Mihăilescu, explicând: „Când a început povestea cu sistematizarea la ţară, cu urbanizarea satelor şi eliberarea autorizaţiilor de construcţie doar pentru case cu parter plus etaj, oamenii din Certeze începuseră deja să-şi ridice locuinţele iar partidul i-a dat ca exemplu. Au, deci, un avans de 20 de ani faţă de restul satelor“.

Gospodarul secolului 21

„Economic vorbind”, comentează Vintilă Mihăilescu, „este o alegere total iraţională. Simbolic şi afectiv, în schimb, modelul îşi are raţiunea sa. Ţăranul gospodar se vede după gospodărie. Acolo se află capitalul simbolic; şi trebuie să se vadă de afară. De sute de ani, cel mai vrednic gospodar are vaca cea mai grasă, nevasta cea mai harnică şi casa cea mai mare. Aşa a fost dintotdeauna. În secolul 21 trebuie să arate ca în secolul 21. Concurenţa a existat dintotdeauna. Dar, de data aceasta, ea încearcă să aducă şi plus-valoarea emancipării ţăranului. Este un  gest violent şi ostentativ de desprindere de sat, de local, de tradiţie. Şi nu se întâmplă doar acolo ci şi în Pipera. Diferenţa faţă de competiţia din trecut este că atunci se locuia în acele case iar în cele de acum nu se locuieşte. Ele sunt, efectiv, doar un gest simbolic: nu mai suntem ţărani, ne-am emancipat.”

Explicaţia dată de profesorul Mihăilescu se regăseşte în poveştile strânse, vreme de aproape trei ani, pe teren, de Ioana şi Petruţ. Au cunoscut oamenii locului, care i-au primit cu braţele deschise, fără nici un pic de suspiciune, lucru destul de rar întâlnit, de altfel. I-au invitat în casele lor, i-au poftit la nunţi şi înmormântări, i-au plimbat în maşinilor lor de lux şi, până la urmă, au acceptat să îi primească şi acolo, departe de casă, în Franţa, unde suferă cu răbdare şi stoicism luni de zile, muncind pe rupte şi mâncând pe apucate, pentru a pune ban peste ban ca să se întoarcă acasă, unde vor mai pune un strop de strălucire mândriei lor de beton şi sticlă. „Mândrie şi beton” se şi numeşte proiectul semnat de fotoreporterul Petruţ Călinescu. După o serie de expoziţii foto, una chiar acolo, în patria subiecţilor săi, Petruţ a decis să adune întreaga poveste într-un documentar multimedia: fotografiile şi poveştilor din dosul lor, dar şi un film de 13 minute. Înregistrarea video este, de fapt, o completare pe care Petruţ a gândit-o după ce publicul care i-a admirat fotografiile a vrut să ştie ce gândesc oamenii locului. Aşa că s-a întors la prietenii lui din nordul României şi i-a pus să îşi povestească lumea în faţa aparatului de filmat. Înşiruirea de video-interviuri intercalată cu fotografiile relevante este disponibilă pe internet la adresa www.mandriesibeton.ro.

Un documentar altfel 3D

Rezultatul „este unul dintre cele mai importante proiecte de fotografie documentară din câte cunosc eu”, este de părere Mihai Vasile, fotoreporter şi membru fondator al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţii. „Multă lume a încercat să redea în mod ironic urbanizarea Oaşului; ceea ce aduce Petruţ Călinescu este gingăşia şi onestitatea cu care priveşte lucrurile, fără a le judeca. Petruţ nu ne arată doar ce se întâmplă, dar şi cauzele. S-a dus cu ei până acolo, unde lucrează, la Paris – şi s-a întors cu ei şi cu acest excepţional document fotografic, pentru care filmul este mai degrabă un teaser”. Fotografiile, completează profesorul Mihăilescu, „au o a treia dimensiune: viaţa”.

Acolo, la Paris, oamenii au fost ceva mai reticenţi în a deschide uşa jurnalistului. Pentru că viaţa, departe de casă, nu este deloc uşoară. Luxul de acasă se plăteşte scump. În partea video a documentarului, unul dintre protagonişti mărturiseşte că a fost, în anii lungi de viaţă petrecuţi printre străini, o singură dată la restaurant, a plătit 50 de franci şi l-a durut banul nepus deoparte preţ de o lună. Şi tot din film deducem şi competiţia dintre săteni şi maniera în care înţeleg oamenii locului să o ducă mai departe. Căci, a povestit Petruţ, amintindu-şi de cele aflate de la oşeni, proiectul unei case este rezultatul unei plimbări prin sat a viitorului proprietar şi a meşterului, căruia i se spune ce trebuie să „fure” din designul vecinilor şi cum să le pună la un loc pentru a construi cea mai „faină” casă.

“Acest fenomen”, a ţinut să clarifice antropologul Vintilă Mihăilescu, “este răspândit şi dincolo de nordul României. Se întâmplă în toată România, în tot estul Europei, în toate ţările post-totalitare, din India până în America Latină”. Problema este, însă, că dacă în satul tradiţional părinţii cu stare ridicau câte o casă pentru fiecare copil iar copilul se întorcea să locuiască acolo, în Oaşul contemporan, micile palate stau goale. Tot mai puţini dintre cei plecaţi să muncească – în construcţii sau în menaj, de exemplu – în Vest, la Paris sau în Marea Britanie, se vor mai întoarce să stea în casele pe care le-au ridicat cu trudă şi mândrie. Iar copiii lor, născuţi şi intraţi acolo în viaţă, cu atât mai puţin.